În penultimul său număr, săptămînalul Le Nouvel Observateur avea ca temă un presupus viraj spre dreapta al intelighenţiei pariziene. Franţa intră în alegeri; dacă va cîştiga socialista doamnă Royal, unii spun că intelectualii cei mai influenţi, prin spiritul critic ce-i caracterizează, vor trece "în opoziţie"; dar şi dacă va cîştiga dreapta, prin dl Sarkozy, atunci orientarea proamericană a politicii generale va spori (atît cît se poate la Paris, cu un lat de palmă), iar intelectualii ultraliberali sau creştini vor simţi ceva vînt în pînze. Discipolii altădată adulatului Jean-Paul Sartre sînt în derută; urmaşii altădată izolatului Raymond Aron par a se regrupa. Să ne înţelegem: e vorba despre Franţa. Numai în această binecuvîntată de Dumnezeu ţară atee abdicarea de la gauchisme a intelectualilor poate face prima pagină. Cum e în România? Sîmbătă, 17 februarie a.c., am urmărit cap-coadă o emisiune în care păstorii oiţei generice erau, de la stînga la dreapta (pe sticlă), dnii E. Hurezeanu, G. Liiceanu, A. Pleşu şi C.T. Popescu. Doi filozofi şi doi jurnalişti. Sau trei scriitori şi un ex-om de radio. Sau patru intelectuali travestiţi în oameni de televiziune.

Mi se mai întîmplă să urmăresc (pe posturi TV franceze sau, mai nou, anglo-saxone) dezbateri între intelectuali. La francezi, teledisputele intello încep solemn şi sfîrşesc destins-agreabil. Oricare dintre ei - că-s de dreapta sau de stînga - poartă costume din ultimul catalog şi sînt pieptănaţi tinereşte, indiferent de vîrstă. Polemizează zîmbind, gesticulează mult, dar neameninţător, sînt ironici, dar nu înrăiţi. Aici, moderatorul nu e arbitru - ci mai curînd un complice al fiecăruia. La final, amabilităţi şi complezenţe - ca un duel de floretă, în care dansul frazei în aer e mai important decît lovitura în sine. La anglo-saxoni, dezbaterile par plicticoase - dar numai în primele cinci minute. Indiviz