Să fiu o adiere

Dac-aş putea de mâine

Să fiu o adiere,

O mantie ca de valuri,

Un văl întins sub pleoape,

M-aş răspândi în toate

Şi-aş fi poate ca tine,

De-a pururi nevăzută.

Dar nu aş şti vreodată

Dacă suntem aproape,

Până când nu ar trece

Prin noi acelaşi înger.

Pe cale

Eu ştiu fără să ştiu

Cum pot ajunge

Până la tine,

însă dorul

Mă-aruncă-n hău,

Mă nimiceşte.

Suntem şi nu suntem

Mai împreună

Ca niciodată azi,

Dar ochii singuri

Te caută în van,

Dând roată lumii...

De ce când îmi vorbeşti,

Trecând prin gânduri,

Ca boarea mării, eu

încă mă tângui

Că nu aud lumina

Vocii tale?

Dacă m-ai îmblânzi,

Poate aş smulge

Din giulgiu amintirea

Şi mi-aş face

Din chipul tău pierdut

Poarta de taină,

Pe care deschizând-o,

Te-aş afla.

O undî de fantasme

Când tot mai multe drumuri

îmi fug de sub picioare,

Mă duc în gând spre mare,

Cu un creion în mână

Şi-ncep să scriu pe ape,

Pe aripi şi pe dune,

Iar semnul nu se şterge

Căci valurile, plaja,

Şi stolurile albe

Sunt umbre pe hârtie.

Corabia ce trece

Acum pe faţa mării

Şi-mi sfâşie privirea

De doruri, e nălucă,

Aşa cum e prezentul

O undă de fantasme.

Ajung pe foaia-ntinsă

La strada care suie

Spre casa cu grădină,

Unde foşnesc castanii,

Şi intru ca o rază

Pe poarta dispărută.

Aceleaşi crengi fac valuri

Pe mările de aer,

Şi văd în ochii tatei

Corabia care pleacă

Spre alte orizonturi.