Majoritatea oamenilor de litere lasă scrieri postume, deoarece literatura e o meserie ca oricare alta, iar moartea îl surprinde de obicei pe scriitor în timpul lucrului. Asta pentru a nu mai vorbi despre manuscrise pe care autorul însuşi n-a vrut să le scoată la iveală, ocultîndu-le privirii contemporanilor; sau despre scrieri de tinereţe, lăsate în setar pentru mai tîrziu - cînd se dovedeşte a fi prea tîrziu. Publicate, operele postume ale unui mare scriitor poartă un aer de dublă tristeţe, aerul acelui proiect de două ori nedus pînă la capăt; vor fi însă pîndite mereu cu mare curiozitate, pentru că intimitatea ascunsă a scriitorului se lasă în fine surprinsă, de data asta fără voia lui.
încercările de tinereţe ale titanilor nu se încadrează, din fericire, nici unei scheme previzibile: dacă primele romane ale lui Balzac, publicate aproape pe ascuns, sunt atît de comune şi de şovăielnice, încît le atribuim cu greu autorului Iluziilor pierdute, în schimb Mémoirs d^un fou, compus de Flaubert la vîrsta de cincisprezece ani, ori Novembre al aceluiaşi au oferit, imediat după citirea lor, certitudinea capodoperei bine ascunse.
Personal, îl consider pe Heinrich Böll cel mai important prozator german din a doua jumătate a secolului XX. Nu doar pentru perfecţiunea stilistică atinsă în romane precum Billard am Halbzehn ori Ansichten eines Clowns, compuse la distanţă de cîţiva ani unul de altul, ci mai ales pentru că, tratînd în toate scrierile sale o unică temă (adică drama ultimului război, trăită de conştiinţa germană), el a reuşit să creeze o suită de capodopere. Nu-mi vine în minte numele altui romancier, german sau nu, care să fi reeditat performanţa.
Cînd a apărut, postum, acum un deceniu şi ceva, romanul său cel dintîi, scris atunci cînd Böll avea 33 de ani şi nu era încă Böll (pentru că nu publicase aproape nimic), interesul publicului şi al sp
