Am vazut de curand doua montari cu texte de Shakespeare. Pe de o parte, King Lear, foarte aclamat, in regia lui Lev Dodin, spectacol stilat, in alb si negru, cu un Lear tiranic, ale carui fiice sunt cumva victime ale comportamentului patern; Lear parca semana cu Dodin: barba si cap pletos, pana si o esarfa ca aceea care a fluturat, matasoasa, la aplauze, cand regizorul a iesit la rampa, mirosind a parfum fin, no doubt, facand plecaciuni in fata unui public care, daca nu-l cunostea, macar auzise de el.
Pe de alta parte, Romeo si Julieta, venit din Coreea si regizat de Oh Tae-Suk, o poveste adolescentina, saltareata, cu accente folclorice si de caracter national coreean (in materie de costume, dans, cantec, sabii de samurai), dar care surprinde cu extraordinara finete atat esenta general umana a piesei cat si spiritul lui Shakespeare; prima iesire in Anglia a trupei Mokhwa Repertory Company, condusa de Tae-Suk si ai carei membri locuiesc si se antreneaza impreuna in arte martiale (sonmudo), dans clasic corean, dans-teatru cu masti (ta'lch'um) si opereta stil one-man-show (p'ansori).
Desi cele doua puneri in scena nu au nicio legatura vadita una cu cealalta (in afara de faptul ca pornesc de la acelasi autor), am simtit, din momentul in care le-am fost spectator, ca se afla, intr-un fel, la poluri opuse. In plus, contrastul dintre ele mi-a spus ceva anume despre teatru, ceva ce nu am putut defini pana cand nu am citit cartea de memorii a lui Andrei Serban, O biografie. Acolo, intr-un loc, Serban vorbeste despre arta unui singur autor, artistul, a carui personalitate razbate prin toti porii produselor sale, din care el castiga prestigiu si glorie, si arta anonima, creata de un colectiv care "nu lucreaza pentru a-si satisface eul", ci "participa la ceva mai profund" decat propria persoana a fiecaruia.
Serban are dreptate. Teatrul "de echipa", in car
