Stiu ca jurnalistii care merg la marile festivaluri de film sunt considerati niste norocosi. E chiar asa, dar cred ca ei nu sunt constienti de asta decat o singura data - prima oara cand ies la un mare festival. Nimeni nu-i crede daca-i aude plangandu-se de drum, de inghesuiala, de filme. Mofturi! Sa fii in buricul evenimentelor este o sansa pentru care cinefilii aceia adevarati, care stau in ploaie sa vada fie si numai trena lui Cate Blanchett, ar plati oricat. De aceea m-am gandit ca de data aceasta sa dau ocol filmelor si sa ma opresc mai mult la ce se intampla intre ele, pana la ele, pe dedesubtul lor. Sa demitizam!
Nu mai sunt camere pentru fumatori
Editia a 57-a a Berlinalei a inceput pentru mine nu pe opt februarie, data deschiderii oficiale, ci pe noua, ziua cand am luat-o spre Berlin. Am schimbat avionul la Viena, pentru ca prin nu stiu ce concurs stupid de imprejurari nu exista cursa directa Bucuresti-Berlin. M-am intalnit la Otopeni si cu Eugen Serbanescu, presedintele Centrului National al Cinematografiei si cu Doina Bostan, tot de la CNC. La Viena, pentru ca nu ne venise avionul, le-am pazit bagajele cat s-au dus nerabdatori la cumparaturi, in duty-free. Cum am ajuns in Berlin a inceput graba. Era trecut de ora 14, iar la 16 incepea un film de Park Chan-wook (I’m a Cyborg, but that’s OK). Taximetristul turc asculta muzica de-a lui. A fost mandru cand i-am spus ca Istanbul-ul mi se pare cel mai frumos oras, drept care m-a intrebat daca nu vreau sa dea muzica mai tare. Cum ii spusesem ca ma grabesc, a taiat-o prin parcarea unui supermarket Aldi, ca sa evite coada de la semafor, a boscorodit soferii lenesi, si iata-ma ajunsa inca la timp pe Anhalterstrasse, Hotel Relexa, unde vin a treia oara consecutiv. Motivul e ca se afla la 10 minute de mers pe jos de locul ostilitatilor, Potsdamer Platz. (Timp de opt zile o sa bat acelasi dru
