„Rebranding Romania“... O multime de oameni superantrenati in campanii de marketing si publicitate au pus la bataie experienta lor, ba au chemat si experti straini pentru a pregati lansarea pe piata europeana a produsului „Romania“.
De unde ma uit eu azi, vad un succes indoielnic si ma gindesc ca mai toate eforturile de imagine pe care le-am vazut in ultimii 17 ani au avut acelasi succes. Creatorii de imagine, maestri ai publicitatii, fini cunoscatori ai psihologiei maselor ca sa-si merite banii scriu pe eticheta ce viseaza cumparatorul sa aiba, nu ce e de fapt oferit spre vinzare.
Si, daca produsul nu e tocmai asa cum scrie acolo... nu e mare tragedie. „Minte-ma, dar minte-ma frumos!“ suna inca bine, iar romanul e inca destul de tolerant, sau prea lenes sa protesteze, sau inca nu se respecta pe sine destul.
In aceasta capcana mi s-a parut mie ca s-au prins si cei care „brenduiau“ Romania in prejma orei 0 a lui 2007.
Preocupati de ce anume o sa scrie pe eticheta, ce ar da cel mai bine, au listat minunatiile pe care se stia ca strainii le-au apreciat si le-au cumparat mereu de la noi: tuica, manastiri, George Enescu, salam de Sibiu, Ciuleandra, cei mai grozavi hackeri adolescenti, cea mai mare a doua cladire din lume, Brancusi, fete frumoase, mititei, Mircea Eliade...
Dar „ingredientele“ astea minunate sint ce avem, nu cine sintem. Mesajul este incomplet, deci nu este autentic. Daca asta o sa scriem pe eticheta, Europa o sa se supere. Pentru ca ea este obisnuita cu un lucru: ceea ce scrie pe borcan, chiar sa fie in borcan.
In concluzie, ce sa scriem noi pe eticheta? Ce e in borcan? Pornind de la principiul „cum e turcu’ si pistolu’...“, o sa ma intreb cine sint eu, Romania?
Eu pretind ca sint grozava, speciala, foarte diferita de ceilalti „copii“ din gradinita. Sint atit de buna, incit e