Nu, aici nu este vorba despre fotbal. Este vorba pur şi simplu despre ţara normală în care ne-ar plăcea tuturor să trăim. Aşadar, în acest weekend s-a reluat fotbalul intern. Mulţi sunt Nu, aici nu este vorba despre fotbal. Este vorba pur şi simplu despre ţara normală în care ne-ar plăcea tuturor să trăim. Aşadar, în acest weekend s-a reluat fotbalul intern. Mulţi sunt gata să spună că miza sezonului ar fi obţinerea celui de-al doilea loc ce duce spre acel Pământ al Făgăduinţei numit Liga Campionilor (în condiţiile în care prima poziţie pare deja adjudecată de Dinamo). Asta, în plan sportiv. Mai departe, miza este banală şi tăioasă ca lama de cuţit. Vorbim despre violenţă. Iar întrebarea este nu "dacă", ci "când" şi "cu ce amploare". În aşteptarea răbufnirilor, comisiile Ligii şi ale Federaţiei înăspresc regulamentele şi suspendă terenuri, instanţele de drept comun se pregătesc să pronunţe interdicţii şi condamnări, iar jandarmii se antrenează, fac muşchi şi îşi reîncarcă rezervele de lacrimogene, greu încercate în sezonul de toamnă. Frustrant este că toate aceste pregătiri de război nu ajută cu mare lucru. Pur şi simplu violenţa nu va pleca de pe stadioane în absenţa unui efort susţinut chiar din partea fotbalului. Un efort de a se autodefini şi de a-şi clădi propria cultură. Ca să reuşească, fotbalului românesc nu-i trebuie numai jucători buni, bugete generoase, tehnicieni pricepuţi şi mase de iubitori. Îi trebuie şi conducători cu viziune. Ei bine, aici e problema! Conducătorii de azi dovedesc că pur şi simplu nu simt jocul, nu-i înţeleg cultura. Îl privesc doar ca pe o partidă de cărţi, în care, eventual, cel mai iute de mână trişează. Este joaca lor, ciocnirea lor de orgolii nesatisfăcute. Atât. Puneţi-i în faţa unui test pe conducătorii marilor şi micilor cluburi din România. Cereţi-le să-şi definească propriile culturi fotbalistice, brandurile pe care le m