Doamna Ileana Toma s-a apucat tarziu de scris, cam pe cand marea majoritate a acelei minoritati care avusese drag de citit tocmai renunta la placerea cartilor, intre altele si pentru ca devenise o placere costisitoare. Dar, desi a debutat cand pentru cei mai multi oameni viata devine prea obositoare si ei numara anii ramasi pana la pensionare, Ileana Toma a ales – sau a fost aleasa! – sa scrie proza, roman istoric, gen greu de dus la capat, rezervat, prin cutuma, barbatilor (exceptie sublima: Marguerite Youcenar!)... Iar o sfidare: scrisul sau, in "dulcele stil clasic", este in mod voit nesupus modei, neconform cu exhibitiile stilistice ale post modernistilor de toate varstele. Felul de a povesti al doamnei Ileana Toma, incarcat de sens si totusi gracil, are – chiar si in scenele terifiante – un aer calm si luminos, ca in apusurile binevoitoare ale unei toamne tarzii.
Dupa "Singuratatea lui Vlad Tepes" (1995) si "Ultimul Constantin" (2001) – care ma indeamna sa-i sugerez autoarei sa mediteze si la un alt motiv al jertfei asumate si al contratimpului cu vremurile, ilustrat de personalitatea renascen-tista a lui Petru Cercel, un principe intr-o tara de boieri – dupa "Coloana" (2000), povestiri din timpul recent, cu samburi de parabole intelepte, dupa "Parintele Alexie, preotul lui Dumnezeu" (2002), romanul "Marea fuga" (aparut la sfarsitul anului trecut la editura Andromeda) se ocupa de doua povesti de dragoste – una ratata, cealalta implinita - petrecute spre mijlocul anilor ’50. Era pe vremea mortii lui Nicolae Labis, despre care inca de pe atunci se zvonea ca fusese provocata, multi banuind ce se ascundea sub metafora "pasarii cu clont de rubin" care-l sfasiase pe tanarul poet al unui "ev aprins".
"Sunt mai multe destine ca ale lui Labis, contopite in aceasta poveste" – a spus autoarea la lansarea cartii in sala mare a Asociatiei Fostilor Detinuti Politici
