Cetatene, fii prevenit: cand treci pe la Romana si cumperi un martisor iti faci de fapt datoria. E treaba ta sa sustii arta si pe artisti, tot asa cum e treaba ta sa te nasti, sa suferi putin din dragoste si sa te insori, pregatind terenul pentru suferinta cronica numita casnicie. De care chiar n-ai chef sa-ti vorbesc acum si nici nu se cade.
Omul care face martisoare e un gen aparte. El nu canta in restul timpului, nu face balet, nu scrie romane deocheate. Vorbim de mestesugarul adevarat, nu de uvrierii angajati de retelele de martisoare in serie, care lucreaza in sopron pentru un milion de lei mia de cosari cu potcoava si snurulet. Vorbim de ultimul reprezentant al unei specii demult extincte in alte tari: artistul amator, cel care mai e si platit pentru asta.
In vremea adolescentei mele, cele mai frumoase martisoare erau cele de la fondul plastic. Facute de pictori si sculptori, erau cateodata singurele opere de arta care intrau in casa omului (sa zicem) obisnuit. Unele erau de-a dreptul depresive, insa nu stiu vreo fata sa-si fi pus capat zilelor pentru un martisor aschilambic in forma de silueta umana din Etiopia, cumparat de mine cu 50 de lei, in anul de gratie 1983. Alte martisoare supravietuiau primaverii, pentru ca aduceau a coliere, bratari, botnite si mai stiu eu ce alte instrumente de tortura. Totusi, pentru ca erau anii â80 si epoca punk, ramaneau agatate de blugi sau bluze pana toamna...
In vremea aceea insa, martisorul avea si un rol economic: el tinea in viata, cateva luni pe an, o intreaga generatie de pierde-vara, de visatori, de neadaptati. Oamenii astia, cu suflete de creativi si maini tremurande de la vodca dreasa cu tigari Bucegi, isi strangeau in felul asta banii pentru drumul de 1 mai la mare.
Si totusi, facatorii de martisoare nu erau chiar in marginea societatii, chiar daca nu stiu vreun milionar sa fi inceput cu el
