Bolnavii care vor sa isi faca analize se trezesc dis de dimineata si se inghesuie sa primeasca, de la ghiseul aflat la parterul policlinicii, biletele cu numere, care imi seamana a bilete de loterie.
Ca totul tine de noroc.
Poti sa ai ghinionul ca o asistenta sa se trezeasca cu lehamite si atunci stai si astepti sa isi revina, dupa ce isi bea cafeaua si se consulta cu vecinele de cabinet. De abia ai curajul sa aduci in discutie durerile pe care le ai sau nerabdarea de a pleca mai repede acasa.
Ca nu e placut sa stai pe coridoare. Ca pe coridoarele spitalului nu se fac proiectii si nici nu sunt parcuri de distractie. Atmosfera e morbida si terifianta. Oamenii imbracati in halate albe au figuri acre de ingeri astenici si bolnavi, sau personaje bacoviene, patrunse de starea de spleen.
Fara indoiala, in policlinica de stat totul tine de noroc. Poti sa ai ghinionul sa vina un bolnav cu coate nervoase care sa isi faca loc in fata ta, trecand de tipetele celor care isi asteapta, cuminti, regulamentar, randul. Si atunci te resemnezi si stai si astepti.
Sa nu indraznesti sa te revolti, ca atunci se ridica tensiunea si poate ies prost analizele. Si atunci trebuie sa iti faci abonament. La cozi.
La spital, ca la piata
E marti, ora 13, 30. Majoritatea cabinetelor si-au inchis programul de examinari. Si totusi pe coridoare mai sunt cozi.
Mai ca imi vine sa intreb: „da’ ce se vinde, maica?”. Oamenii stau in fata cabinetului de neurologie. Pe usa cabinetului sta scris un orar de incepere a programului la ora 11. Si totusi, oamenii stau si asteapta sa se deschida usa. La un moment dat iese asistenta, ca din neant.
Oamenii sunt nervosi. Atat de nervosi, incat izbucneste un scandal. Asistenta „se adaposteste” de gurile „spurcate” in cabinet. Acolo i se ofera „azil politic” din partea statului.
Oamenii care
