N-am iubit niciodata animalele. Nici macar in copilarie, cand crescand la tara, printre gaini si purcei, ar fi fost firesc sa le simt aproape de inima mea.

Mai tarziu, in anii maturitatii, ma justificam fata de cei care ma priveau cu mirare, spunand ca nu am sa-i inteleg niciodata pe aceia care, in loc sa intinda o mana de ajutor unui om sarac sau bolnav, lacrimeaza pentru potaile care bantuie strazile. Mi se parea mai luminos si mai omenesc sa-ti fie mila de copiii care cersesc pe drumuri, decat sa faci vaccinuri unui patruped care nu stie decat sa manance si sa se reproduca.

Dar o intamplare neasteptata avea sa-mi schimbe gandurile si sentimentele. In viata mea a aparut o mica faptura extraordinara, despre care as dori sa va povestesc. Intr-o seara torida de vara, intorcandu-ma cu sotul meu acasa, am dat peste o vecina care incerca disperata sa scoata din scara blocului un pui de mata mai slab decat umbra lui. Ii adusese o farfurie cu ceva de mancare si o momea sa iasa afara, dar pisica speriata ingrozitor, nu voia sa se apropie de usa in ruptul capului. Instinctiv, m-am apropiat si am chemat pisica la mine, iar ghemul acela de blanita murdara si incalcita s-a aruncat cu disperare in bratele mele, de parca eram mama lui. Mi s-au inmuiat picioarele. Mi-era asa de mila! M-am uitat in ochii sotului meu ca sa-i cer aprobarea, dar am inteles ca tot ce urma sa fac era s-o dau afara din casa blocului. Barbatului meu nu-i placeau pisicile si nu puteam sa-mi impun dorinta fara a-mi tulbura linistea caminului. Am lasat-o afara, prada sortii ei nemiloase, dar toata noaptea, pana si in somn, m-au bantuit zbieratele ei disperate. A doua zi de dimineata era tot acolo, in fata usii, plangand de-a dreptul sfasietor. M-am uitat din nou la sotul meu, care induiosat mi-a zis scurt: "Ia-o, dar s-o duci la veterinar, sa nu ne umplem mai stiu eu de ce minuni!". Gestul d