Abia pot urmari povestea spusa de doamna din fata mea. Printre lacrimi fierbinti, cu o voce inabusita de suferinta, plange amarnic, ca dupa mort. Cineva i-a ucis bucuria.
Oameni rai, fara suflet, au pus la cale taierea unui copac care isi inalta ramurile pana in dreptul ferestrei de la etajul Ix, de unde d-na Ecaterina il privea zi de zi, minunata de maretia lui. Un plop canadian. Un arbore falnic, ce fusese plantat odata cu zidirea blocului si crescuse cu locatarii lui. Avea 40 de ani. De la inaltimea etajului noua, veghea jocul copiilor, strajuia linistea locului, vestea ploaia si furtuna, umbrea balcoanele in timpul verii. Privindu-l, d-na Ecaterina uita ca traieste in "piatra" Bucurestiului, simtea ca se afla in mijlocul naturii. In fiecare dimineata si seara, isi inalta rugaciunea spre Dumnezeu, cerandu-I sanatate pentru cei dragi si viata lunga pentru prietenul cel frumos din fereastra. Fara sa se considere o habotnica, il stropea in fiecare zi cu agheasma, lasandu-se molipsita de "starea sufleteasca" si "veselia" permanenta ce izvorau din frunzele tremuratoare ale copacului, desenate in forma de inimioare. Ca un semn de prietenoasa vecinatate, locatarii apartamentelor din imediata apropiere a copacului nu si-au inchis balcoanele, de teama sa nu puna un paravan intre ei si talismanul lor verde. Primavara, plopul nu facea puf, se multumea sa-si deschida banutii frunzelor si sa vesteasca schimbarea anotimpului prin "soapte" recunoscute numai de cei ce locuiau sub ramurile sale. Sau prin cantecele miilor de pasarele atrase ca de un magnet de bogatia sa de arome crude.
Deznadajduita, d-na Ecaterina isi deapana momentele traite "alaturi" de plop. Ne-a chemat sa ii facem dreptate. Copacul face parte din viata ei. I-a fost partas la nunta, a nascut si si-a crescut copiii in prezenta lui verde si racoroasa. N-a avut prea multe momente de bucurie in via
