Pentru mine, "cazul Caraion", "cazul Artur"* cu toate documentele lui - duse sau neduse la "Secu", smulse sau nu din Jurnalul lui, montate sau nu în birouri speciale - constituie o poveste despre un scriitor extraordinar într-o vreme extraordinară. O poveste fără de ghilimele, despre ce poate face literatura dintr-un talent - de poet, de critic, de eseist, de gazetar, în toate de primă mărime - înrobit de ea, înnebunit de ea pe măsura orgoliului său nu numai nechibzuit, dar şi îndreptăţit. Doar cei care nu ştiu cum un scriitor de mare forţă îşi scrie povestea, modelînd-o pînă a o numi destin, mă pot suspecta că prin acest termen edulcorez drama sau că o literaturizez - păcat, se ştie, groaznic, interzis oricărui tratament ironic într-o lume care, toată, din măduva oaselor şi pînă în creier, stă pe un text, pe o poveste, Veche şi Nouă. Accept să se numească literatură, ba chiar literaturizare (de ce nu roman? acesta, cu Caraion, e mai bun decît La vie est ailleurs al lui Kundera, adică mai enigmatic) ceea ce argumentez aici. Dar nu înainte de a pune o întrebare: cunoaşte cineva, a citit sau a auzit de referatele literare ale lui Caraion semnate în calitatea sa de consilier la Cartea Românească pe vremea directoratului lui Marin Preda? Florin Mugur îmi vorbea stupefiat şi entuziast de ele - nu erau referate, nu aveau nimic din stilul stas, tras la indigoul indiferenţei, erau recenzii, cronichete, scăpărînd între furie, dispreţ şi îngăduinţă, bijuterii stilistice pe care le iscălea fără să se gîndească la publicare. Se poate discuta cazul acestui monstru, fără ele?

"Ion Cel Negru" - cum îl numea Paul Georgescu, mai mult decît amical, cu o anume admiraţie, deşi îi putea face faţă oricînd în materie de sarcasm distrugător - avea o credinţă fanatică în talentul său. Îl respecta ca pe Dumnezeu. Se respecta. Nu se înşela - se înşela rar în ale literaturii. Mai mar