E deseori straniu cum se aruncă vecinătăţile. Mă refer la locuri şi locuiri, la clădiri şi clăditori; legende care nu au nimic în comun, personaje străine unul de altul.
La Strasbourg, pe un perimetru restrîns, se află trei clădiri ce trimit la memorii şi istorii diferite. Din vecinătatea oricăreia dintre ele le vezi pe celelalte două. Una este clădirea Parlamentului European. Un fel de cetate modernă în care intră, patru zile în fiecare lună, cam trei mii de suflete - parlamentari, asistenţi, funcţionari, bucătari, şoferi etc. Într-un fel, acest sediu secund al PE (primul - din punctul de vedere al frecventării - e cel din Bruxelles) e mai cu seamă o piesă din arsenalul de orgolii al Franţei. Există o consistentă mişcare de lobby - printre europarlamentari - care cere renunţarea la dubla adresă şi cantonarea în Belgia. Din simplul motiv că mutarea, o dată pe lună, la Strasbourg (unde au loc doar voturile în plen) costă, într-un an, sume cu şapte cifre în euro. Evident, Franţa nu vrea să audă - chiar dacă i se propune ca impozantul sediu strasbourghez să devină o megauniversitate, un fel de MIT european etc. La doi paşi de clădirea Parlamentului se află o cazarmă - Caserne Tourenne -, moştenire a vremurilor în care Strasbourg-ul era oraş de graniţă, iar generaţii de francezi şi germani se educau naţionalist în şcoli, pregătite să lupte şi să moară la datorie. Altădată acoperită de norii urii, regiunea e azi una total cosmopolită. Francezii trec peste Rin - în burgul german Kehl - pentru a face cumpărături mai ieftine, iar nemţii vin la Strasbourg ca să vadă spectacole de operă sau meciuri de fotbal. În timpul celui de-al doilea război mondial, americanii au bombardat temeinic oraşul, pînă în pragul Catedralei din centru - vreo doi şoferi de taxi, oameni în etate, mi-au spus poveşti teribile. Exact despre acele vremuri vorbeşte cazarma Tourenne, azi incintă
