Parlamentarii români – majoritatea lor – se luptă aprig cu pesimismul şi cu scepticismul. Fac tot ce depinde de ei pentru a anula orice iluzie în ce îi priveşte; luptă vitejeşte pentru a risipi orice îndoială cu privire la sensul acţiunilor lor. Mă refer, încă o dată, la majoritate; ba chiar, la marea lor majoritate.

Ştirea sună aşa: parlamentarii nu au aprobat, joi, solicitarea presedintelui privind organizarea unui referendum pentru votul uninominal, pentru ca nu s-a obtinut numarul necesar de voturi “pentru”. E fără echivoc. “Trimişii” noştri – ascunşi pe liste de partid făcute din pixul şefilor – fug de ideea votului uninominal. Sigur, decizia Parlamentului e una consultativă; un referendum – cum e cel cerut de preşedintele Traian Băsescu- se va organiza şi fără aprobarea Parlamentului. Însă, rămîne faptul ca atare; refuzul grosolan, fuga de responsabilitate, în fond, fuga de oamenii care i-au trimis acolo unde sînt acum.

Acum vreo două luni am scris un text în care, în ciuda faptelor, pledam în continuare pentru a investi raţional în instituţia profund democratică numită Parlament. Nu îmi tai mîna cu care am scris un asemenea text. Azi faptele care îngroasă imaginea negativă a acestei institutţii sînt mult mai multe (şi mai greţoase). Pentru consolidarea democraţiei în România avem însă nevoie de Parlament. Vreau să spun că situaţia de azi nu e fără ieşire.

Iată o posibilă soluţie – care poate fi un util punct de plecare pentru o dezbatere. Vine de la Societatea Academica din România si a fost trimisă spre public astăzi. Reproduc intregral mai jos datele propuse de expertiza doamnei Alina Mungiu si sînt curios să aflu părerea voastră. Vă mulţumesc anticipat.

Ce fel de uninominal?

Haideţi să modelăm întrebările de referendum. Nu e chiar aşa de greu. de Alina Mungiu-Pippidi

Nici calităţile, nici defectele votului uninominal nu s