Dacă cineva crede că e aşa o mare chestie să mergi zece zile la Berlin şi s-o vezi pe Jennifer Lopez într-unul din cele mai proaste filme făcute vreodată (şi Dumnezeu ştie cît de lungă e lista asta!), atunci îi cedez bucuros acreditarea mea la a 58-a ediţie a Berlinalei, din februarie 2008...
J.Lo über alles
Problema Berlinului (şi a tuturor celorlalte festivaluri mari, de "serie A": Cannes-ul şi Veneţia) este că trebuie să joace pe două etaje concomitent: etajul Comerţului (şi, din acest pdv, "market"-ul berlinez este în vădită creştere de importanţă) şi etajul Artei. Toată lumea ştie că e bine ca astea două să se afle pe acelaşi etaj, dar - la fel de bine - multă lume ştie că asta nu prea se-ntîmplă. Cel mai adesea Arta e sus, la mansardă, iar comerţul ocupă tot restul imobilului. Şi, în timp ce criticii de film vin la un mare festival pentru a vedea - în avanpremieră mondială - filmele despre care va vorbi toată lumea după aceea, jurnaliştii (generalişti, mondeni, eventual de cinema) vin aici pentru a vedea vedete sau a înregistra cifre: încasări, spectatori, suprafaţă "market" faţă de anii precedenţi etc. Rezultă un concert pe două voci ("alto"-ul de la mansardă, "başii" de la parter...) care, atunci cînd festivalul s-a încheiat, se face cacofonie în capul bietului jurnalist; acesta trebuie să "relateze" Ce S-A Întîmplat Acolo... Ce să spună? De unde să înceapă? Să scrie despre ce-l interesează pe el, ca profesionist, sau ce-ar interesa publicul? Nu s-ar putea combina, acestea două? Răspunsul este: doar uneori. Rareori. Ca Arta şi Comerţul.
La Berlin, aşadar - mai precis, la a 58-a ediţie a Berlinalei - a descins, anul acesta, faimoasa (pentru unii) Jennifer Lopez. Cei pentru care această duduie este faimoasă îi spun, îndeobşte, "J.Lo". În fine. Ce vreau eu să spun este că, sincer vorbind, Berlinul este ultimul loc (festival) din lume unde
