"In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamina/ Un batrin si o batrina/ Doua jucarii stricate/ Merg tinindu-se de mina..."
Ca e ger de crapa pietrele, ca sint peste 35 de grade Celsius, ca e polei, vint puternic sau ploua torential, nu conteaza. De te indrepti dimineata catre serviciu sau seara catre casa, in tramvaiele brailene nu ai unde sa arunci un ac. Te uiti de jur imprejur, pe scaune sau agatati de bare, zeci de batrini indeplinesc parca un ritual sacru. Discuta aprins, pun tara la cale, sanctioneaza greselile politicienilor, isi pling batrinetile, insira povesti triste, se lauda cu reusitele nepotilor, retraiesc amintiri din razboi sau de cind erau slugi la conacele boieresti. Romane intregi poti scrie numai din frinturile de viata pe care le auzi zi de zi in tramvai. Si, totusi, nu poti sa nu te intrebi: "Oare unde merg? Unde isi tiriie ei zi de zi oasele strimbate de reumatism si bastoanele innegrite de vreme?" Nu ma intelegeti gresit, nu comentez nici ca au "liber" pe tramvai, nici ca ocupa "abuziv" un loc pe care, dupa 10 ore de munca, poate s-ar fi cuvenit sa se aseze un slujbas. Nu, nu fac asta. Vreau doar sa-i inteleg. Vreau sa inteleg de ce nici macar atunci cind vremea e capricioasa si medicii ii avertizeaza sa fie precauti, ei tot nu ramin in case, unde sint in siguranta, si se aventureaza in calatorii ce le-ar putea pune viata in pericol. Ei, bine, ieri, un batrin mi-a raspuns la toate aceste intrebari. De vreo doua - trei ori pe luna, au intr-adevar treaba. Ba la Casa de Pensii, ba sa plateasca una sau alta din facturi, ba la medic, ba pe la farmacii. Dar de cele mai multe ori, tramvaiul ii duce catre nicaieri. Nu asculta sfaturile si ies pe strada, indiferent de vreme, pentru ca la virsta lor nu mai au ce proteja. Traiul lor nu mai poate fi numit viata. Au trait cindva si stiu ce inseamna. Acum sint doar bieti calatori pe
