...sau "majore" şi "minore"

Elemente din cultura chineză, care au pătruns la noi şi au fost adoptate la o scară mai mică sau mai mare de către români, pot fi clasificate, provizoriu, în majore şi minore. Bineînţeles, nu fără riscuri. Totuşi, nu este cazul unei bipolarităţi pozitiv-negativ, bun-rău etc., ci de a clasifica elemente ale unui repertoriu de influenţe ale culturii chineze, în funcţie de importanţa care le este atribuită în existenţa esenţială a unui individ sau a altuia. Pentru a înţelege mai bine această diferenţă, înainte de a detalia, putem lua ca exemplu căutările unui practicant al artelor marţial-spirituale (caz "major"), faţă de aşteptările unui adept al tehnicilor Fengshui (caz "minor", nu numai pentru că este efectul unei mode culturale, dar şi ţinînd cont de finalitatea acestor tehnici). Lucrul la care mă refer sînt modurile în care elemente din cultura chineză au ajuns să facă parte din comportamentul cultural al unora dintre români (nu o majoritate, dar numărul acestora nu este neglijabil).

În lipsa unei experienţe coloniale a românilor, dar şi în lipsa unei migraţii însemnate dinspre China spre România pînă în anul 1989, cultura chineză a ajuns la noi în cu totul alt mod. Pînă la a se ajunge la mode şi moduri de viaţă (sau încercări / experienţe), nu putem vorbi, probabil, decît despre exotisme, ţesături fine, colecţionari şi chinezării. Pe de altă parte, înainte ca înşişi chinezii să îşi propage cultura, elemente din cultura lor au sosit în Vest prin filiera japoneză, cu nume japoneze. Acest fenomen este prea cunoscut pentru a-l detalia. Aşadar, în lipsa unei istorii coloniale, care ar fi menţinut în continuare un contact şi în perioada postcolonială şi ar fi făcut posibilă migraţia dinspre China, dar şi în lipsa unor tradiţii maritime şi comerciale, România a absorbit din cultura chineză nu numai cu întîrziere, dar şi lent şi