Nu-mi dau seama dacă publicul românesc de azi mai ştie ceva despre Caion, alias Const. Al. Ionescu, cel care l-a acuzat pe I.L. Caragiale de plagiat. Dar şi cei care ştiu ceva, ştiu, de fapt, un singur lucru: e insul care a rămas în istoria literaturii autohtone pentru o mîrlănie. Pînă mai ieri, nici de Ion Spânu sau de Constantin Barbu nu cred să fi auzit prea multă lume. De curînd, ei au dat lovitura: l-au acuzat pe Gabriel Liiceanu de plagiat. Pot aţipi liniştiţi în micul lor neant, devenit, peste noapte, un vid sonor. Caion a făcut pui. România nu reuşeşte să scape de spectrul lui firav, dar tenace. Nulitatea iniţiază cruciade: ample legiuni de acrituri sterile pîndesc, la colţuri, momentul unei salvatoare ieşiri la rampă. Conflict de idei? Idiosincrasia reciprocă dintre personalităţi de acelaşi calibru? Nu. Mici coterii, mărunte jocuri de culise, hărţuieli şmechere, în marginea unor interese de gaşcă. Bieţii Spânu şi Barbu nici nu ştiu ce joc joacă: au fost ispitiţi cu o fărîmă de notorietate pentru a sluji un şiş de duzină. Smulşi pe nepusă masă din Craiova natală, s-au trezit într-o speluncă neaerisită, a cărei regulă e obscenitatea. Pioni de provincie ai unui scenariu de mahala metropolitană. De ce a devenit Liiceanu, de-abia acum, un personaj odios? De ce ne trebuie, brusc, "licheaua" Liiceanu, plagiatorul, omul "abaterilor" de la moralitate? De dragul lui Heidegger? De dragul dreptăţii? Nici vorbă. Liiceanu trebuie pur şi simplu amendat (dar ce zic "amendat"? Distrus!) pentru că a semnat, împreună cu alţi patruzeci şi nouă de intelectuali, un apel neconvenabil. Apelul are un aer probăsescian, deci Liiceanu trebuie lichidat. Unde? În ziarul Ziua, al unui soldat din tabăra opusă, prieten cu alţi prieteni, mai mult sau mai puţin protăricenieni. Liiceanu nu e cu noi? Mişcă în front? Ia să-l încondeiem niţeluş pe onorabilul! Să-i dăm cu un pic de chinoroz p