Liviu ANTONESEI
Semnele timpului (Opinii, dialoguri)
Editura Princeps Edit, Iasi, 2006, 280 p.
O carte precum aceea despre care va fi vorba mai jos1 merita cu prisosinta o dezbatere veritabila, mult mai importanta, prin capacitatea ei de analiza globala, decit rindurile unei singure cronici. Aceasta din urma, fatalmente sau nu, poate privi textul doar dintr-un anume unghi, individual, deci personal, si, prin urmare, il va aborda cumva intr-o inevitabila unilateralitate a unei atari perspective. As fi, pot spune de pe acum, cel putin la fel de bucuros, pe cit de onorat, daca insemnarile pe care, din acest unghi propriu, le voi dezvolta in pagina de azi a Observatorului cultural ar/vor fi daca nu continuate, cel putin urmate de analize ale altor comentatori pe marginea unei carti pentru care tocmai opinia in dialog – a se vedea subtitlul volumului – reprezinta esenta de a fi a actului cultural, in consecinta si a libertatii ontologice a operei.2
- Civilizatia dialogului cultural
Citatul din Prefata („despre dialog ca singura cale in formularea unor posibile adevaruri“) este o adevarata emblema a intregii carti. Ea reuneste referinte la acele volume care, fie ele de literatura fictionala, fie de teorie (in sensul cel mai larg, filozofic, al termenului), de eseuri sau de orice alta natura discursiva3, au contribuit la formarea spirituala, pe linga cea culturala si intelectuala, a celui care a scris Semnele timpului. A posteriori, Liviu Antonesei intra in dialog cu citeva – cele mai importante dintre cele mai apropiate – carti care l-au format. Pina atunci, fusese rindul si vremea lor. Acum, scriindu-si propria carte (nota bene, inca o data: cea de debut!), este rindul si vremea lui. Autorul stie, acum, adica din momentul in care a pornit sa scrie propria carte, ca acelea au fost cartile care i-au vorbit, care – in pura pedagogi
