De ce o fi simţit limba română, mai mult decât altele, să folosească două cuvinte, justiţie şi dreptate, pentru, zic dicţionarele, cam acelaşi lucru? De ce alte limbi se mulţumesc doar De ce o fi simţit limba română, mai mult decât altele, să folosească două cuvinte, justiţie şi dreptate, pentru, zic dicţionarele, cam acelaşi lucru? De ce alte limbi se mulţumesc doar cu unul singur? Amândouă vin din latină, dreptatea (directus) e mai veche decât justiţia (jus-juris), intrată în corpul limbii ceva mai târziu. Vom fi având noi pe aici, prin ţărişoara noastră, nevoie de "întărituri" în domeniul respectiv sau nu sunt cuvintele astea chiar sinonime perfecte? Cum nimic nu se impune întâmplător în vocabular, înseamnă că o oarece diferenţă există. Şi o simţim fiecare pe propria piele. Căci justiţia nu face întotdeauna dreptate. Un fapt (aproape) personal. În zorii anilor cincizeci, într-o noapte, căci noaptea e timpul predilect pentru asemenea fapte, bunicii mei au fost aruncaţi din casă şi curtea lor în stradă. Casa şi curtea au devenit "ale poporului", ca şi când bunicii mei nu ar fi fost şi ei tot români, ci marţieni pogorâţi din văzduh la periferia Craiovei. O poveste ca, din păcate, multe altele, pe care o spun nu ca să folosesc un spaţiu privilegiat în mod nevrednic şi nici ca să trimit în felul ăsta un bileţel cuiva. Grădina casei a rămas şi azi "a poporului" şi eu trebuie să mă lupt cu justiţia ca să-mi facă…dreptate. O spun ca să coborâm puţin din înaltele sfere ale eroismului justiţiar, cu picioarele pe pământ. Scriem tomuri împotriva comunismului, îl analizăm, îl condamnăm. Luptăm împotriva corupţiei şi suntem gata să facem planul la corupţi vârâţi la zdup cum fac agenţii de circulaţie la amenzi. Ne căutam la dosare şi ne găsim cu bube mari unii pe altii. Inventăm campioni, eroi, modele, pe care îi apărăm de răii care se opun binelui. Nu inventăm, ci reinventăm,