* Orice definiţie a ipocriziei surprinde, ca element esenţial, diferenţa dintre ceea ce se afirmă şi ceea ce se crede, de fapt - o distanţă, adesea diametrală, între credinţă şi acţiune sau afirmaţie. Elementul care e trădat, deci, nu e gîndul şi nici intenţia, ci credinţa. Mai precis, cred că X este un idiot, dar îi complimentez inteligenţa (sau invers), ori cred că trebuie să acţionez într-un fel, dar fac cu totul altceva. Motivaţia ipocriziei nu contează prea mult, demisia de la ceea ce cred e suficientă pentru a fi ipocrit.
* Ţine deja de vulgata intelectuală a ultimelor secole să consideri că Machiavelli este teoreticianul prim al ipocriziei în politică. Celebra "scopul scuză mijloacele" pare a fi axioma ipocriziei, deşi - aşa cum se tot spune prin cărţile serioase -, Machiavelli nu a vrut să ne spună exact acest lucru sau, precis, nu a vrut să ne spună cu această maximă ceea ce noi credem azi că a vrut să ne spună. Florentinul nu spune nicidecum că mijloacele rele sînt acceptabile, dacă scopul e bun, căci el însuşi circumstanţiază mijloacele care sînt scuzabile prin înălţimea scopurilor. Mai mult, Principele nu este un tratat de morală, ci un promptuar care se limitează numai la prezentarea felului în care se cîştigă şi se păstrează puterea în stat, cu o mare grijă pentru păstrarea stabilităţii şi a păcii statului însuşi. Machiavelli e primul care rupe realismul de idealism în politică şi, de aceea, e primul care pune serios problema ipocriziei. În capitolul privitor la felul în care un principe nou ajunge la putere cu sprijinul poporului, Machiaveli face o distincţie care va face posibilă ipocrizia atît ca tehnică de menţinere a puterii, cît şi ca tehnică de supravieţuire în politică. Principele este îndemnat să distingă, între nobilii care i se opun, pe cei care i se opun pentru că au un caracter slab, de cei care i se opun pentru că au ambiţia put
