Pentru o ora si jumatate, pe 15 februarie, Bucurestiul a devenit „micul Ljubljana“. La Sala Agronomia, locatie deja consacrata pentru evenimente rock de marime medie, s-au desfasurat LAIBACH, trupa al carei nume este denumirea in limba germana a capitalei slovene. Ceea ce se stie mai putin este ca baietii fac muzica de prin anii ’80 si ca nu vin din Ljubljana, ci din Trbovlje, un orasel minier ce-ar corespunde la noi Lupeniului din Valea Jiului.
Nu era primul concert Laibach la care participam, asa ca nu traiam la maxim emotia si curiozitatea de a-i vedea live, insa respectam un fel de promisiune pe care mi-o facusem prima data cind i-am vazut, aceea ca trebuie sa ii revad ori de cite ori am ocazia.
Ceea ce s-a intimplat pe 15 februarie nu a fost, insa, un concert pur si simplu, ci un film de arta in care muzica si imaginea s-au sincronizat excelent, iar spectacolul a fost superior multor experiente muzicale intimplate la noi pina acum. A fost un film in care rolul principal l-a jucat muzica, dar la sfisitul caruia cauti pe generic numele celui care a facut imaginea. Prima parte a fost albumul Volk, interpretat aproape integral si care mi-a dat senzatia (ciudat de puternica) a unui fel de Babel al lui Iñárritu, cu titlurile pieselor nume de tari (nu, Romania nu era…).
Partea a doua a fost un best of al pieselor mai vechi ale trupei si printre ele si preferata mea, Alle Gegen Alle, de pe Anthems. A fost punctul culminant al serii, la care publicul a explodat pur si simplu, dupa ce pina atunci fusese captivat de sunet si imagine.
De apreciat sonorizarea buna, fara surprize neplacute. De asemenea, costume si scenografie remarcabile, actori in forma, de la Milan Fras, vocalul trupei, pina la Eva si Natasa, cele doua tobosare, sarea si piperul „peliculei“.
Una peste alta, am vazut un film subtil (prin mesajul pieselor), bine