Tentaţia a fost mare, trebuie s-o recunosc, să încep a vorbi aici - în locul unui comentariu mai mult sau mai puţin adecvat - de complexele mele niciodată vindecate, de traumatismele din copilărie, de momentele cînd roşeaţa care cuprinde obrajii e imposibil de stăpînit, de eşecurile mele (cum altfel decît) usturătoare, de geloziile, de fricile şi de proiectele mele avortate, pe scurt, de ruşinile mele... Şi asta pentru că eseul lui Jean-Pierre Martin Cartea ruşinilor (Le livre des hontes, Seuil, 2006) este realmente contagios; autorul nu numai că dialoghează cu sine însuşi, dar îl interpelează nu o dată pe cititor, stimulîndu-l să-i vină în întîmpinare. În plus, Martin nu ne ascunde că a contractat o mică manie, aceea de a colecţiona "ruşinile lumii", de a inventaria diferitele ipostaze ale "roşeţii". Totuşi, povestirile luate "din viaţă" şi mărturiile sînt relativ rare; le întîlnim mai ales în capitolul intitulat ("Barthes oblige") "Fragmente dintr-un discurs ruşinos". Restul - dar asta înseamnă foarte mult - este literatură.

Un citat din Gilles Deleuze, ales drept motto al primului capitol, ar fi de ajuns pentru a închide discuţia: "Ruşinea de a fi om, există oare o altă raţiune mai bună de a scrie?". Lucrurile nu sînt însă atît de simple (în fond, fraza lui Deleuze ne aruncă într-un nihilism absolut), iar cartea lui Martin îşi propune tocmai să arate că ruşinea se află pretutindeni şi este multiformă. Sigur, omul de litere reprezintă o ipostază privilegiată a "omului ruşinii", dar explicaţiile sînt evidente: el se confesează şi se expune întotdeauna în cărţile sale, chiar dacă de multe ori (în fapt, astăzi, din ce în ce mai rar) într-o manieră oblică. Despre ce va vorbi el în primul rînd dacă nu despre complexele, despre ruşinile sale?

Eseul (briliant şi foarte bine scris) lui Jean-Pierre Martin identifică, descrie şi analizează faţetele ruşinii ş