La o sută de ani de la naştere, la cincizeci de la moarte, Antonin Artaud este în fine omologat, integral publicat, descoperit, cu pasiune - cel puţin de către spiritele avertizate - comentat şi discutat. Nu mai este considerat o bizarerie, nici măcar un caz clinic. Nici simplist integrat mişcării suprarealiste - o mişcare literară, atunci când el, Artaud, este altceva şi cu mult mai mult decât un literat - o mare conştiinţă zguduită şi revoltată şi profetică a timpurilor noastre; ironie a soartei - nu ştii dacă să te bucuri de târzia recunoaştere sau să te întristezi de tardiva recuperare - caietele sale manuscrise, ale celui martirizat de o existenţă literalmente mizerabilă sunt cotate la o cifră enormă, se oferă în schimbul lor zeci de milioane de franci...

Într-un număr al publicaţiei trimestriale L'Infini, editată la Gallimard - un foarte acut text al lui Marcelin Pleynet, sub titlul Artaud tel quel. Pagini de jurnal propriu zis şi de jurnal de lectură, datat 1996 - e vorba în ele de Artaud şi nu numai - un Artaud citit în contextul actualităţii, într-o lume care mai mult decât oricând îl acompaniază şi îl adevereşte.

Este citat Bataille - un spirit înrudit cu al său: "N-am mai avea nimic omenesc dacă limbajul ne-ar fi în întregime subordonat - un limbaj servil."

Este invocat, tot în lumina cazului său, Heidegger: "Niciodată poezia nu primeşte limbajul ca pe o materie de prelucrat, dimpotrivă poezia este aceea care începe să facă posibil limbajul" - şi din nou Bataille: "Refuzul de a comunica este tot un mijloc de a comunica - mai ostil, de fapt cel mai puternic."

Îi vin "ca turnate" lui Artaud aceste propoziţii care nu se referă la el - îi încercuiesc bine, îi încercuiesc strâns opera, cea atât de departe de a se putea defini ca doar literară.

Adevărul cumplit din ea, dezgustul şi violenţa din ea refuză o astfel de definire.