Receptarea critică a literaturii lui Mihail Gălăţanu este cel puţin bizară. Rareori am întâlnit un autor care să stârnească luări de poziţie atât diferite, de la negarea categorică a oricărei urme de talent, până la a fi considerat un "Paganini al poeziei" (Alex Ştefănescu). Scriitorul însuşi are o prezenţă contradictorie în viaţa literară, combinând perioade lungi de eclipsă, în care numele său aproape că devine uitat, cu apariţii şocante, gen volumul de poeme O noapte cu patria, urmate de scandaluri de pomină care inflamează opinia publică şi provoacă reacţii în parlament. Scrisul lui Mihail Gălăţanu are fani necondiţionaţi şi duşmani ireconciliabili. De aici şi dificila situare a scriitorului în tabloul literaturii române actuale. Biologic aparţine generaţiei '80, dar lirica sa nu a fost pusă niciodată în relaţia cu cele ale unor Cărtărescu, Muşina & co. Mai degrabă s-ar potrivi micului teribilism tematic şi stilistic al anilor '90 (există până la un punct afinităţi cu viziunile poetice ale Rodică Draghincescu din prima perioadă, dar textualismul acesteia este de cu totul altă factură) şi revoltei anti-estetice a tinerilor din ultima generaţie. Cert este că, în general, sintezele literare nu îl prea încadrează nicăieri, iar, probabil, cel mai important admirator al operei sale, Alex Ştefănescu, îl consideră a fi unul dintre marii singuratici ai literaturii.
Proza lui Mihail Gălăţanu utilizează în mare măsură know-how-ul experienţei poetice a autorului, cu toate avantajele şi vulnerabilităţile sale. Romanul Mireasa fără corp (apărut în anul 2002 la o editură, Prognosis, de care nu a auzit multă lume, şi republicat, în anul 2006, la Editura Muzeului Literaturii Române fără ca undeva să fie făcută precizarea elementară că este vorba de ediţia a II-a) este o poveste de dragoste, plină de mister, începută la Galaţi şi sfârşită în chip cu totul nefiresc, câţiva an