Poet "cu legendă" în interiorul lumii literare prevenite, Constant Tonegaru este un oarecare "Domn Anonim" printre cititorii ocazionali de poezie. Cărţile lui, o antumă: Plantaţii (1945) şi o postumă: Steaua Venerei (1969) cu plusul celor 18 "poezii volante" - ediţie datorată în întregime lui Barbu Cioculescu - nu se prea găsesc prin bibliotecile publice, iar la Biblioteca Metropolitană "Mihail Sadoveanu" se pot consulta numai la sală. E de menţionat că, mai nou, se înregistrează un oarecare reviriment (dacă acesta e cuvîntul) al activităţii sale de luptător anticomunist, de om condamnat pe nedrept, vinovat de "uneltire contra ordinii sociale şi securităţii poporului". Schingiuit, cu oasele picioarelor frînte sub tortură, C. Tonegaru moare timpuriu, la doar 33 de ani, vîrsta lui Cristos şi a Marelui Alexandru. Trist, trist cum ar spune chiar el, că poetul boem, "vagant şi extravagant", care ştia să încînte prin reverenţele ironice ale unui trup deşirat şi ale unor versuri măiastru descleiate, iese din raza de interes a mai tinerelor generaţii. Născut la 13/26 februarie 1919, la Brăila, se stinge în 1952, într-o aceeaşi lună, pe care o presimte parcă a fi total a lui în halucinantul Februarie mistic: "Mi-aduc vocea să şterg / numele ce mi l-am scris pe pămînt, / Februarie e numele meu întreg (s. n.), / un cîntec subţire, un vînt".

Tatăl, un ofiţer de marină cu abilităţi de avocat, "corăbier jurist", cum îl numeşte, nu fără umor, Al. Piru, publică romanţe de factură minulesciană şi îşi dovedeşte nonconformismul familial prin rupturi lipsite de menajament şi prin tăierea oricăror subvenţii. Fiul, obligat să se întreţină singur, îşi întrerupe studiile liceale şi schimbă rînd pe rînd slujbe de conţopist, îşi însuşeşte tehnici de "vag ziarist", vinde chiar fructe în piaţă. Debutul se produce în Expresul brăilean, în 1942, dar adevărata consacrare vine cîteva luni ma