"Conştiinţa mandarinatului intelectual - nota Petre Pandrea în Noaptea Valahiei - a fost racila multora de teapa şi vârsta mea. Nu m-am simţit niciodată brânzar care vinde în talgerele cobiliţei brânza jurisprudenţei, peştele înţelepciunii şi zarzavaturile artei". Mulţi alţii însă au făcut-o. Dar nu aceasta este tema rândurilor ce urmează. Pentru început mi-aş permite, retoric, o întrebare: ce este, în fond, mandarinul intelectual? Un posibil răspuns furnizează acelaşi Petre Pandrea: "nu mă pot încumeta să dau o definiţie a mandarinului intelectual. Aş putea să-i consemnez suferinţele, aprobările, entuziasmele. Mandarinul are un suflet candid, iubitor de oameni, admirator al frumosului, adorator al binelui, căutător al adevărului. Nu se teme să afirme. Nu se teme să vorbească. Are necesitatea admiraţiei vieţii şi a valorilor ei măreţe". Şi tot Petre Pandrea pune în portretul mandarinului acea "lebădă neagră a melancoliei metafizice, plutitoare pe lacurile sale subterane", alături de "pasărea măiastră a dreptăţii pe umăr; floarea de crin pe platoşa de cavaler; flacăra idealului caritabil-umanitar şi a iertărilor în ochi; spada în mâna viteazului; panaşul la pălărie şi cizmele de 7 poşte în picioare, pentru a alerga să facă binele şi iarăşi binele, cu toate ingratitudinile, zăgazurile şi apa neagră, fetidă, care-l înconjoară, îl invadează până la înec şi dezgust". Mandarinul mai este şi omul cu un ciclu banal, în fiinţa sa şi în viaţa sa, pe care-l debordează prin vocaţie. Dar oare câţi mandarini intelectuali valahi au avut vocaţia melomanului? Din păcate, extrem de puţini. Imensa majoritate a spiritelor româneşti ante, inter şi post-belice au etalat certe propensiuni faţă de producţia beletristică, fierbinţi afinităţi pentru artele plastice, avide disponibilităţi cinefile ori largi deschideri pentru spectacolul de teatru sau balet. Limbajul sonor s-a dovedit a fi mult