Alexandru Dobrescu Scrisul este o vocatie aproape imposibil de reprimat. Scrii (si publici) pentru ca nu poti trai altfel. Cel putin asa era pana nu demult, cand autorul, indiferent de genul literar in care se exprima, astepta cu sufletul la gura reactia marelui public, dar - mai ales - a micului public de profesionisti ai lecturii, criticii. De o vreme insa, vechile obiceiuri s-au schimbat. Tiparite in cateva sute (uneori zeci) de exemplare, cartile nu mai sunt destinate publicului larg, ci abia daca rubedeniilor si cunostintelor apropiate, mandre ca au printre ele si un scriitor. Pe de alta parte, randurile criticilor de intampinare s-au rarit simtitor, iar pe locurile lasate libere s-au inghesuit diverse persoane, suficient de lipsite de gust si instructie literara (cateodata de instructie elementara) ca sa primeasca in termeni superlativi orice mazgalitura cu pretentii beletristice ori sa prefaca in marfa ceea ce odinioara se numea judecata de valoare. Azi, indaratul aproape oricarui semn de recunoastere critica se ascunde, de nu o nesfarsita ignoranta, atunci cu siguranta o amicitie sau un contraserviciu, puse, cum altfel?, sub deviza inaltei, deplinei obiectivitati. Dar principala schimbare tine de varsta. Vocatia scrisului se manifesta, de regula, devreme, la prima tinerete, si se confirma la maturitate. Or, intamplandu-se sa fac parte dintr-o comisie ce avizeaza primirile in Uniunea Scriitorilor, am constatat ca majoritatea pretendentilor nu se recruteaza, cum era de asteptat, dintre tineri, ci dintre pensionari si pensionabili. Dupa ce au trait o viata fara imboldul de a scrie o poezie, o povestire, o piesa de teatru, dumnealor si-au descoperit peste noapte aceasta vocatie, au tiparit degraba trei volume (conditie minima), cat (spre a intrebuinta expresiva comparatie a unei bune cunostinte) trei foi de ceapa, de care n-a auzit, fireste, nimeni, si cer