A apărut, pînă la urmă, albumul maestrului Ion Cucu. O satisfacţie cam tîrzie, dar decît deloc... N-are 1000 de fotografii, cum şi-l imagina el, în visele lui cele mai frumoase, ci puţin peste jumătate. Pe cele mai multe le-am văzut înainte de apariţia albumului. Aveau aerul fragil al pozelor alb-negru din alte vremuri. Nu cred că i-a scăpat vreunul dintre scriitorii care contează în literatura română de pînă în anii nouăzeci. În fotografiile lui apărea parcă şi umbra cuvintelor pe care le rosteau personajele. Fără să umble cu şmecheriile retuşurilor, găsea o privire pătrunzătoare, pîndea o umbră, un zîmbet sau chiar un anumit rictus pe faţa celui pe care îl vîna cu aparatul. Nu se lăsa pînă nu prindea expresia aceea, dar fără să-şi pună aparatul la foc automat, trăgînd poză după poză, pînă nimerea ceva. Ca vînător de chipuri, semăna cu lunetiştii. În clipa în care i se părea că te-ar putea prinde, îşi ducea aparatul la ochi şi te poza, înainte să apuci să te uiţi la el "ca la fotograf". Ca să-şi poată citi personajele, Ion Cucu se punea la curent cu ceea ce scriau. Nu ştiu dacă îi citea pe toţi din scoarţă în scoarţă - avea şi el autorii lui preferaţi -, dar cînd auzea că a apărut o carte interesantă şi-o cumpăra, apoi îl căuta pe autor să-i dea un autograf. Pe la jumătatea anilor optzeci, se cam terminase cu pozele care apăreau în revistele literare. Ion Cucu şi-a început atunci cariera de autor de fotografii de sertar, pe care a luat-o mai în serios decît o parte dintre scriitorii care anunţau că au acasă manuscrise nepublicabile.

Trecut prin multe perioade ale literaturii române, Cucu era convins că oricărei cărţi îi vine timpul şi, în ciuda evidenţelor din acei ani, continua să creadă că Puterea n-are cum să nu ţină seamă de scriitori. După ce au murit Marin Preda şi Nichita Stănescu, a trecut el însuşi printr-o perioadă a descumpănirii. Înţelegea mai bin