Inca de la lansarea sa,Raportul Tismaneanu a fost subiectul unor aprinse dezbateri publice. Suporterii Comisiei au insistat asupra curajului presedintelui Basescu de a incrimina abuzurile regimului comunist, pe calitatea stiintifica, de marturie a Raportului, pe unicitatea sa in spatiul est-european. Criticii insa au contestat utilitatea unei condamnari la aproape doua decenii dupa ce comunismul fusese "condamnat" de istorie prin revolutia din 1989; impartialitatea unei comisii in a carei componenta intrau membri inruditi cu nomenclatura comunista (Tismaneanu) sau colaboratori nebanuiti ai Securitatii (Antohi); acuratetea factuala a Raportului, invalidata de "omorarea" simbolica a liderului minerilor din Valea Jiului sau de accentul disproportionat pe acceptarea compromisului de catre Biserica Ortodoxa Romana, nu si a suferintelor indurate de preoti si ierarhi. Insa aceasta dezbatere nu a diferentiat Comisia Tismaneanu de alte comisii de adevar si reconciliere constituite in alte tari. Precedentul german Inaintea formarii Comisiei Tismaneanu, presa atragea atentia ca Romania ar fi fost singura tara din Europa de Est care nu condamnase regimul comunist. Un an mai tarziu, Raportul Tismaneanu era elogiat ca fiind unic in regiune, desi el are doua precedente. In mai 1992, Bundestagul a creat Comisia pentru Investigarea si Evaluarea Istoriei si Consecintelor Dictaturii Partidului Uniunii Socialiste (SED). Formata din 27 deputati si istorici, Comisia avut un mandat larg de studiere a rolului partidului unic si a organelor de represiune comuniste. Spre deosebire de comisia romaneasca, cea germana s-a bazat nu numai pe analiza documentelor secrete, ci si pe marturiile victimelor. Raportul Final, dat publicitatii in 1994 si insumand 15.000 de pagini in 18 volume, nu a putut genera o dezbatere publica viguroasa. O alta Comisie Parlamentara de Investigare si Eliminare a Conseci