De fiecare dată cînd ţin în mînă o carte despre Heidegger îmi amintesc cum Noica, învederînd neputinţa exegeţilor de a comenta inteligibil filozofia neamţului, afirma că acesta nu poate fi povestit. Cu alte cuvinte, jargonul lui Heidegger este atît de concentrat în asonanţele şi aliteraţiile familiilor de cuvinte pe care le foloseşte încît singura cale de a-l explica este să-i repeţi întocmai expresiile. Nu-l analizezi, ci îl îngîni. Nu-l comentezi făcînd uz de propriile tale cuvinte, ci îl psalmodiezi repetîndu-i papagaliceşte vorbele şi dînd drumul la o flaşnetă mecanică al cărei sunet exegetic se deapănă de la sine potrivit unei scheme dinainte ştiute. În schimb, a încerca să-l povesteşti pe înţelesul tutoror înseamnă a-l degrada pînă la pragul rostirii unor banalităţi stupefiante. Pe Walter Biemel l-am citit întrebîndu-mă dacă, în paginile cărţii sale, observaţia lui Noica îşi găseşte sau nu-şi găseşte confirmarea. Răspunsul este simplu: acolo unde există o idee pe care exegetul o poate separa de calambururile lui Heidegger, acolo Biemel îl poate povesti pe Heidegger. Aşadar, monografia lui Biemel nu este o exegeză în care ritualul repetiţiei mimetice a jargonului heideggerian ar ţine loc de o analiză propriu-zisă. Să dau cîteva exemple de terminologie heideggeriană al căror conţinut poate fi povestit la propriu, fără nici un subterfugiu prin care un exeget, sub cuvînt că-l comentează pe Heidegger, nu face decît să-l îngreuneze şi mai mult. Una din distincţiile fundamentale ale lui Heidegger este cea dintre "fiinţă" şi "fiinţare". Cele două cuvinte nu ne spun la prima vedere nimic, iar dacă le-aş folosi cu aerul că ele au un subînţeles intuitiv graţie căruia toţi am înţelege unde bate semnificaţia lor înseamnă a-l păcăli pe cititor. Ca să înţeleg totuşi distincţia, nu trebuie să uit că, atunci cînd am de-a face cu o terminologie a cărei înţelegere îmi scapă, test