20. Everestul din fundul curtii
"Scurte, spasmodice zile". Am ajuns sa ma autocitez - vechiul meu obicei de a-mi face singur jucarii. De unica si personala folosinta. Poeziile, vreau sa spun. Am invatat, scriind, mai mult decat din cursurile pe care le-am inghitit de voie, de nevoie, mai ales de rusinea alor mei.
Acum vad ca, pentru mine, scrisul a fost un fel de aide-memoire pentru existenta viitoare. Tot ce-am scris s-a adeverit! Mai sunt cateva sentente care trebuie probate... poate altadata? Totusi?!
Cum spuneam, din ce pareau nesfarsite si aiurea, ca un adolescent care-a crescut brusc, zilele mele se scurtau din ce in ce; imi apartineau tot mai putin, astfel incat, adeseori, le innadeam cu bucati de noapte - noptile mele au fost intotdeauna mai incapatoare, mai generoase. Casa Covaci devenise halta obligatorie, Baza Unu in urcusul zilnic spre micul meu Everest din fundul curtii. Mai ales de cand daduse primavara, rareori se intampla sa nu fie careva prin curte, ori pe treptele casei, fie ca era vorba despre Laura si Andrei, cei doi copii ai lor, fie Bebi Covaci, care statea la o tigara si o cafea cu vreo prietena, ori Aurel, care, dupa ce traducea ore in sir din interminabile epopei, gen Lusiada, se plimba in sus si in jos, pe lungimea casei, adancit in cine mai stie ce. Uneori doar ne salutam - si nu pot sa nu recunosc ca plecam usor dezamagit mai departe -, dar de cele mai multe dati ma opreau si se intampla sa-mi ia doua zile ca sa strabat cei 50 de metri pana acasa!
Nenumarate erau sarbatorile - ritualurile, ce mai! - care se tineau in casa Covaci. Iar imaginatia comesenilor nu avea limite, astfel incat, dupa cate o astfel de celebrare, se pleca acasa cu proaspata revelatie a altor doua-trei "zeitati", carora pe loc li se stabileau datele de pomenire. Pe langa cele cuvenite - Craciun, Paste, Anul Nou, onomastici, unumaiuri
