Dacă pentru publicul larg, noţiunea de "ştiinţe auxiliare - sau speciale - ale istoriei" nu este prea cunoscută, pentru cei din breasla istoricilor, ele au statutul - consacrat - de fundament metodologic al profesiunii, de ansamblu al instrumentelor concrete de cercetare a documentelor, a mărturiilor istorice în general. Disciplinele auxiliare ale istoriei - printre care diplomatica, cronologia, codicologia, heraldica, sigilografia, numismatica, genealogia şi încă multe altele - se bucură de câteva decenii o poziţie din ce în ce mai vitregită în învăţământul universitar românesc. După perioada de glorie dintre cele două războaie mondiale când ele erau studiate cu asiduitate în cadrul Şcolii de Arhivistică - organizată după modelul lui Ecole des Chartes din Paris -, reculul din perioada totalitară a fost compensat de existenţa fizică a celor care cultivau aceste cercetări înainte de război. Prin dispariţia oamenilor, aproape că s-au stins şi disciplinele. De precizat totuşi că după Decembrie 1989, s-a încercat o revigorare a lor prin reîntemeierea Şcolii de Arhivistică, de data aceasta cu scopul expres de a înzestra cu personal calificat Arhivele Naţionale din întreaga ţară.

Pentru înflorirea lor din nou ar trebui însă investite fonduri serioase, ar trebui întreprinsă o selecţie amplă şi riguroasă, or aceste discipline în mod vădit nu se află pe lista priorităţilor. Sunt lăsate să moară de moarte mai mult sau mai puţin bună, sub ochii tuturor istoricilor... De ce stau lucrurile astfel? întrebarea ar avea probabil un răspuns complex, legat de un întreg context al zilelor noastre, în care ar fi de evocat atât politica educaţională şi culturală internă, cât şi chiar cea internaţională care îşi pune amprenta într-o manieră de fapt atât de puternică, dar atât de absconsă, pe realităţile româneşti.

Unul dintre aceşti "nemorţi şi neplecaţi" de după cel de-al Doil