Ne aflam la un sfert de secol de socurile produse de televiziunile americane lui Umberto Eco, exprimate intr-un eseu pe care si noi, romanii, l-am putut citi in revista Secolul 20. Comparand, fugar, lumea americana cu cea italiana, Eco sesiseaza diferente enorme intre fabulosul spectacol oferit de posturile de dincolo de Ocean si lentoarea, rusticitatea celor italiene. Dar, chiar si in aceasta lume fascinanta a realitatii mediatice, exista suficienti americani care nu pun pret pe valorile televizoriste: "aparat electric spre folosinta copiilor si cameristei".

Daca la inceputul anilor '80 nu ne puteam compara prin nimic cu americanii - si nici macar cu italienii blamati de Eco -, de la inceputul noului mileniu (mai ales, zic eu, dupa 2000), romanii aspira la o racordare la felul de a trai, de a gandi (si de a vorbi, a se vedea multimea de sintagme, cuvinte, contextualizari americane), de a se imbraca, de a-si organiza institutii (armata, de exemplu) dupa modelul american. Am sarit practic Europa, desi am facut eforturi pentru a intra in Uniunea Europeana, pentru a ateriza in America. Stim mult mai multe despre lumea americana decat despre cea italiana, franceza sau germana. Si toate acestea le stim in mare parte prin televiziuni. Halloween, Valentine's Day, Condoleezza Rice, directorul CIA, fast-food-uri, actori, actrite, Hollywood, Casa Alba, Pentagonul, Road 66, Las Vegas ne sunt mai familiare decat lucrurile similare din orice stat european. Avem televiziuni dupa model CNN, avem seriale americane, avem talkshow-uri dupa model american. Toate acestea creeaza un model si un comportament cultural ce i se impune si omului care nu sta, precum americanul, numai in fata televizorului, ba chiar si celui care il refuza. Iar acest model este unul ravasitor pentru o societate care nu a "importat" si cateva repere morale: civilizatia dialogului si puterea cuvan