In liga intai a prozei tinere romanesti, Bogdan Popescu este o referinta care, deocamdata, lipseste. In listele de autori valorosi pe care le alcatuiesc membrii diferitelor jurii sau criticii convocati la anchete literare, numele lui apare foarte rar, iar cand este totusi mentionat, se fac auzite voci "avizate": "Dar nu stii ca Bogdan O. Popescu este poet?".
Bineinteles, e vorba despre doi autori, unul ceva mai cunoscut, altul parand a exista printr-o mica eroare de transcriere...
In Vremelnicia pierduta, volumul sau de debut (2001), descopeream o lume a povestirii cu contururi schimbatoare si, in rama acesteia, un univers fantastic dens. In romanul Cine adoarme ultimul*, registrele sunt mixate cu si mai mult rafinament prozastic. Constatam dispunerea naratiunii pe doua mari planuri (realist si fabulos), autorul lucrandu-si minutios fiecare scena in sensul unei dualitati sui-generis. Ceea ce poate fi citit intr-un cod al verosimilitatii elementelor existentiale se schimba deodata, daca privim tablourile dintr-un alt unghi, in "lumina-ntunecoasa" a fantasticului. La un nivel avem asadar structurile tipologice si biografice, culoarea personajelor si a intamplarilor prin care ele trec, stofa aspra a vietii in Satul cu Sfinti din campia lipita de malul Dunarii. La celalalt nivel, supra- ori infrareal, palpita tot ceea ce scapa grilei rationale si comportamentelor deduse din ea.
Putem imparti romanul, la modul didactic, in trei mari structuri narative, care comunica unele cu altele si converg, inspre final, dupa ce autorul ne-a obisnuit cu alternarea lor. Primul cadru e cel mai larg si, aparent, obiectiv. Lucrurile sunt vazute si expuse de catre un narator impersonal, care nu se simte obligat sa justifice faptele. Doar le "inregistreaza" si le comunica, pe un ton neutral sub care se ascund, uneori, mari grozavii. Cel ce Doarme in Codrul vanat s
