Parcurgând o parte din articolele scrise pentru această rubrică, simt nevoia să fac o rectificare. Ocupându-mă, îndeobşte, de viaţa politică din România, constat că între epitetele cu care i-am gratulat constant pe actorii scenei publice se numără deloc politicoasele "nesimţire", "lăcomie", "nemernicie", "incompetenţă", "odioşenie". Nu retrag nimic din ce-am spus - cu toate riscurile de rigoare -, dar constat în ultima vreme că accentul s-a mutat în altă parte: pe laşitate. Cuvântul nu e cu totul nefamiliar celui care-a studiat istoria politicii din România. Nu doar la nivel de individ, dar şi prin comportamentul clasei conducătoare, n-am lăsat întotdeauna străinătăţii cele mai frumoase amintiri.

Nu e cazul să scormonesc rănile trecutului, dar e puţin probabil ca tradiţionala strategie a "întoarcerii armelor" să fi fost uitată de partenerii noştri. Şi în Primul, şi în Al Doilea Război Mondial ne-am repoziţionat în funcţie de interese tulburi, mizând de fiecare dată pe cine nu trebuia. Destinul a făcut ca, o dată cu căderea comunismului, să ni se acorde o nesperată şansă. Am ajuns acolo unde majoritatea covârşitoare a românilor normali doresc să fim: alături de forţele civilizaţiei occidentale, de lumea prosperă şi puternică a Vestului.

Credeţi că mârâitorii de profesie tac? Vă închipuiţi că maşinăria cinismului s-a gripat? Că pescuitorii în ape tulburi au înţeles ceva din eleganta lecţie pe care ne-a dat-o istoria? Vă înşelaţi. Sentimentul că ni se cuvine totul, că e de datoria universului să vibreze la orice dorinţă a noastră, că nu avem obligaţii, ci doar drepturi, a ajuns, în timp record, să domine discursul public. Din nou suntem "cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci" - deşi e vorba de-o vitejie la gura sobei şi de-o cinste care-a umplut cu infracţiunile alor noştri puşcăriile Europei. Din nou ne-am căţărat în copac şi dirijăm circulaţia pe marile