În nr. 28 al României literare de anul trecut am scris cu entuziasm despre volumul de versuri de debut Ciorapii mei negri de plasă, al unei eleve de liceu din Petroşani, Loredana Cristea. Recent, Loredana Cristea (care este acum în clasa a XII-a şi în curând absolvă liceul) a publicat o nouă carte, cu un titlu la fel de ştrengăresc-simpatic, Româncă, marcă înregistrată, pe care l-am deschis cu emoţie, ca pe un loz în plic, pentru a afla dacă autoarea a progresat, aşa cum îmi plăcea mie să sper.

Nu a progresat. Poemele au acelaşi aer tineresc, dar tocmai aceasta este problema, că au acelaşi aer tineresc, că nu certifică descoperirea a noi orizonturi poetice. Şi mai dezamăgitor este faptul că influenţele, şi îndeosebi influenţa poeziei lui Adrian Păunescu, s-au accentuat foarte mult, făcând uneori să dispară individualitatea artistică a tinerei autoare:

"Închidem zilnic parcă-aceeaşi poartă/ Păşind în lumea râncedă de zgură/ O botezăm istorică-aventură/ Sau pur şi simplu nenoroc de soartă.// Suntem un grav şi neînţeles efect/ Al unui tranzit fără de repaos/ Ce ne conduce mai degrabă-n haos/ Suntem cobaii unui fals proiect.// Apar într-una nişte boli ciudate/ Dezastrele lovesc din loc în loc/ Iar noi găsim o scuză-n nenoroc/ Dezordonat trecând prin libertate." (Proiect - libertate).

Recunoaştem în acest vers tonul de discurs rostit în faţa a mii de oameni, preferinţa pentru neologismele răsunătoare, virajele lingvistice scurte, de efect (ca la o cursă de formula 1 a poeziei), melancolia teatrală, persoana întâi plural folosită pentru exaltarea mulţimii - specifice poeziei lui Adrian Păunescu din perioada Cenaclului "Flacăra". Chiar şi unele poeme care încep ca o declaraţie sfioasă, tandră: "şi drumul pân'la poarta ta de lemn/ A fost furat azi noapte de zăpezi/ Iar tu închis în casă mai visezi/ ca un copil, de undeva, un semn." alunecă repede în retoric