"Caidul mişcării onirice", cum l-a numit Leonid Dimov, în cunoştinţă de cauză, pe Dumitru Ţepeneag, a împlinit în 14 februarie 70 de ani. Împrejurarea mă îndeamnă să notez aici câteva gânduri despre scriitorul a cărui manifestare am urmărit-o, cu mult interes, de la începuturile sale, petrecute în anii '60 ai trecutului secol. Tot de pe atunci datează şi prietenia care mă leagă de Ţepeneag.

Aş fi dorit să nu recurg, în medalionul aniversar, la poncifele cu timpul care fuge ameţitor, sau cu neconcordanţa dintre amintita venerabilă vârstă şi persoana aceluia care, totuşi, o împlineşte. Aş fi vrut să nu recurg la ele, dar faptul e fapt: spiritul tinereţii este o componentă a personalităţii lui D. Ţepeneag independentă de ceea ce ne spune, irevocabil, calendarul. Nu este numai cazul său. Sunt scriitori invariabil tineri, cum a fost, spre a mai veni cu un exemplu, Geo Dumitrescu. Atinsese vârsta patriarhilor, dar nimeni nu-l putea despărţi de imaginea tinereţii şi de mitul poetului tânăr. După cum sunt şi scriitori care, oricât de tineri ar fi biologic, îşi asumă sufleteşte şi moral condiţia senectuţii. Singuri se proclamă bătrâni. Astfel era Florin Mugur care avea din tinereţe sentimentul că este cel mai bătrân dintre cei care-l înconjurau, că dintre ei el este bătrânul. Chiar dacă după vârstă nu era.

Să mă întorc însă la Ţepeneag. în anii în care pătrundea în literatură şi în lumea literară ilustra cu mult aplomb postura tinereţii neînfrânate, cu tot ce o caracterizează: sfidarea convenţiilor, a prejudecăţilor, impulsul de a trăi periculos, epatarea semenilor prin acte stridente de inconformism social. Astfel se comporta în acea perioadă, dar parcă numai atunci? Acum doi ani îmi telefonă într-o seară să mă anunţe că în ziua următoare îşi lansează la Muzeul Literaturii noul roman, La Belle Roumaine. Să vin neapărat pentru că pregăteşte o surpriză, voi vedea