Despre generaţia lui Dimitrie Stelaru s-a vorbit ca despre cei cărora cea mai cumplită furtună a veacului le-a furat azimutul. N-ai spune, recitindu-i poeziile dintr-un volumaş din '69, de la Editura Tineretului, cu o prefaţă a lui Raicu. Mare incognitum. Versuri pentru marea necunoscută, sărată, poate "oceanul cel de gheaţă", poate libertatea periculoasă a visătorului la mal, prea puţin iubitor de zăgazuri. O mare de copertă, întîi, şi abia pe urmă de apă şi nisip, într-un potpuriu cu cărţi la tot pasul: "Visul daţi-l toamnelor, altelor/ Dar lăsaţi-i himera aceea şi-o carte." Carte închisă într-o sticlă, veste nehotărîtă între plecare şi sosire: "Rămîn între voi, cei din jur, dar sînt plecat." Aşa cum abătut de la drumul lui, bandit inocent din stirpea lui Villon, e Îngerul vagabond: "Odată - poate cu înfriguratele zori vom sîngera/ Şi spînzurătorile ne vor ridica la cer./ Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!/ Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare - / Vom avea pîine, pîine/ Şi-un kilogram de izmă pe masă." Obiectele de cult ale unei lumi nearătate - pîinea (venind dintr-o nu chiar atît de îndepărtată amăgire de poet: "Poate mîine, şi mai mîine,/ Va fi dulce acea pîine.") şi aroma. Hrana şi leacul.
Şi fantasme. Umbre ale necunoscutului lumii, o mare cu zile şi nopţi, cu flux şi reflux de adevăr şi minciună a simţurilor. De pildă, imagini ca din spatele unui paravan, din numărul unui Iosefini stelar: "O simţeam printre degete, în inimă, pe gene,/ Cînd venea în odaie la mine, seara;/ Răsturnîndu-se pe masa de lucru, alene,/ Părul ei semăna cu ceara.// Felină, depărtată, totdeauna/ Mai tristă, mai rece, pînă cînd, vai!/ Prietena mea luna nu mai era luna - / Izvorau din ea alte luni, alte luni, un alai."
O lume răvăşită, care se destramă pe note, ca-n Verlaine (citat, de altfel, ca "prieten"), prin care circulă, absent la fiecare ancorare la un ţărm, un că
