Scrisul lui Lucian Raicu are o evidentă miză moralistă. Respingînd aparatul scientizant, instrumentarul metodologic al disciplinei sale, criticul urmăreşte palpitul existenţial al operelor, interferenţele lor cu viaţa ce unifică eul creator cu cel biografic. Literatura e considerată, generos, "un mod de-a fi", id est nu o opoziţie la viaţă ci o complementaritate, o desăvîrşire a vieţii. Unul din magiştrii săi, G. Ibrăileanu, e sustras, "profesionismului" exiguu, fiind de fapt "o personalitate totală, un om integral întrebîndu-se în fiece clipă, într-un fel dramatic, nu numai ce este literatura, dar şi ce este viaţa, care este sensul ei, cum trebuie să trăim". Iar altui spirit tutelar, E. Lovinescu, i se sesisează o incongruenţă cu viaţa suverană, o fire generatoare a unei insatisfacţii perpetue, a unei endemice melancolii ce-l situează în contrast cu indivizii "normali", înzestraţi cu o "naturaleţe viguroasă": "Este ceva dureros în această neputinţă de a trăi de-a dreptul freamătul existenţei curente, înregistrat mereu ca o realitate inaccesibilă, cu o uşoară silă, nu mai puţin însă cu nostalgia şi Ťinvidiať celui rămas de-a pururi pe din afara lumii Ťadevărateť, a lumii vieţuind în fericirea satisfacerii momentane a impulsurilor, dorinţelor, instinctelor, intereselor. Aruncă în direcţia ei o privire plină de curiozitate. Dar curiozitatea sa nu seamănă cu a altora". Să admitem însă ceea ce autorul Căii de acces nu spune explicit: această "neputinţă de-a trăi" e, în proporţii variabile, proprie oricărui creator, inclusiv criticului, creator şi el în felul său. Raicu însuşi poartă un asemenea stigmat care-l face să îndrepte asupra lumii priviri "pline de curiozitate". De-o "curiozitate" însă "unică", egală cu răsfrîngerea personalităţii în relaţia fiinţei cu contextul în care se aşează. în cazul artistului, "omul integral" e mai mult ori mai puţin unul inadaptat, încer