Saptamana asta mi s-au intamplat doua lucruri importante. In primul rand, va informez cu un grad impresionant de mandrie profesionala ca m-am ajuns. Am intrat in Panteon: s-a scris despre mine in Dilema Veche. Scrierile astea fara pretentii despre gateli, prajeli, fierturi si politicieni au ajuns sa fie analizate in Dilema Veche.
Am fost tare patruns de importanta momentului. E mare lucru pentru un ucenic de tractorist, care a facut cateva semestre de agricultura, dupa care a ajuns sofer. Rubrica in care mi-au mentionat numele se numeste "Noi, intelectualii" sau ceva de genul asta. Eu, soferul si vanzatorul, sunt acum citat la rubrica intelectualilor: e izbanda suprema in domeniu. Tare as vrea sa nu fac tagma intelectualilor de rusine, chiar daca am patruns fraudulos si in acest cerc, asa ca de acum incolo promit ca o sa-mi dau toata silinta ca macar sa scriu corect din punct de vedere gramatical. In acelasi timp, imi cer scuze de la toti bunii mei prieteni pentru faptul ca am fost facut intelectual. Ii asigur ca nu e adevarat si ca putem sa ne continuam relatia.
Iar eu, incurajat de articolul cu pricina, pot sa-mi continui relatia cu mancarea, asa ca saptamana asta m-am gandit sa ma duc la un restaurant despre care se spune ca ar fi autentic italian, cu paste facute in casa, cu materie prima importata din Cizma si cu sosuri facute ca la ei acasa, nu scoase cu linguroiul din borcan. Si asa am ajuns la Don Luigi, un loc cu specific napoletan, unde bucatarul nu vorbeste decat dulcea limba a lui Dante. Dupa cum se va vedea, mi-am petrecut si eu vreo doua ore intr-unul dintre cercurile Comediei, dar nu din motive de mancare, ci din cu totul alta cauza pe care o sa v-o descriu in amanunt.
Pana una-alta, cand intri locul arata excelent - adica autentic. Fara multe briz-brizuri, doar niste mese spatioase inconjurate de scaune confortabile, pe pereti
