Precum se ştie corpul omenesc se compune din două identice, însă nu simetrice părţi, lipite între ele, cel puţin într-un loc cusătura e la vedere. Cel mai bine se vede lucrul acesta studiind cu atenţie chipul omenesc, partea dreaptă în comparaţie cu cea stângă a feţei. Ele nu sunt de aceeaşi mărime, împrejurarea, de altminteri, asigură caracter fizionomiei. Anticii elevi cunoşteau, ca observatori excepţionali ai omului şi a tot ce-l specifica, acest dat, sculpturile lor redau personalitatea, aducând zeii la dimensiunea umană şi oamenii la cea divină. Doar cioplitorii din epocile timpurii ale artei greceşti modulau figuri perfect simetrice, cu aer hieratic, de altunde şi de nicăieri. Le-a preluat arta cea mai modernă...

Şerban Cioculescu avea, astfel, o pronunţată disimetrie facială, cei care-i pictau/sculptau chipul încercând s-o modereze realizau o figură abstractă. Să nu mai vorbim de cele două hemisfere ale creierului identice, în aparenţă, dar cu funcţii atât de diferite. Şi să nu pomenim, de asemenea, că ceea ce ţinea de latura stângă a fost - cam pretutindeni - considerat ca slab. Un etimologist de ocazie, de profesie miliardar şi român - din exil şi de acasă - găsise etimonul mâinii stângi, ca obosită: stanca, în latineşte. Fantezist, probabil, dar sugestiv!

Un cunoscut om de litere francez demonstra, cu fotografii, într-o celebră revistă de la finele secolului trecut, expresiile diferite ale celor doi ochi omeneşti. Unul melancolic, introvertit, neliniştit, bănuitor, altul vivace, scrutător, participativ. O realitate. Sufletul însuşi se divide la omul faustic, punând pe jar posesorul (Zwei geelen wohnen, ach, in meinem Brust!), situând insul, cu vorbele lui Arghezi, între înger şi măgar.

Aşa cum unii dorm pe o parte, iar alţii pe cealaltă, şi în politică a fi de dreapta sau de stânga ţine de factori imponderabili. în mare, sunt de dreapta tr