Scena politica romaneasca a intrat, in fine, in normalitate. O normalitate aparte, a ei, pe care si-a creat-o cu consecventa de-a lungul ultimilor ani. Actorii isi stiu locurile, isi interpreteaza cu candoare rolurile, baletul parlamentar romanesc are darul de a uimi pe orisice observator. Scena politica romaneasca a depasit faza politichiei caragialiene si s-a mutat in cea a absurdului ionescian.

Politicieni inepti si fara respect fata de cei care i-au votat se tin cu dintii de scaunele din Parlament, nu numai pentru ca de acolo au acces direct la buzunarele bugetului national, ci si pentru ca lipsa locului caldut pe care au grija sa il viziteze cit mai putin cu putinta le-ar produce o criza identitara. Si asta pentru ca politicienii romani nu sint politicieni pentru ca vor sa isi reprezinte conationalii si sa le apare interesele. Ei sint politicieni pentru ca nu mai pot fi nimic altceva. Si pentru ca s-au identificat cu rolul lor de parinti ai natiunii atit de mult, nici nu mai realizeaza (poate ca nici nu mai conteaza pentru ei), ca natiunea li se risipeste. Romanii aleg calea exilului, cei care ramin se desprind de politica din ce in ce mai mult, cei care vor sa se implice se trezesc blocati de aceiasi cerberi de acum doua decenii sau, pe ici, pe colo, de fii sau nepotii acelora. Politicianul roman obsedat de scaun nu numai ca se adreseaza unor scaune goale, ca in faimoasa piesa a lui Ionesco, dar si reprezinta o masa de scaune goale. 469 de reprezentanti absenti ai unei natiuni fugitive.

Continuarea mascaradei prin care presedintelui Basescu i se cere suspendarea din functie aduce la rampa figuri caraghioase si reactii trist-hilare. Un anume presedinte de partid de buzunar urla disperat si din rarunchi ca el este justitiarul natiunii, cel care ii monitorizeaza presedintelui actiunile. Pietrificati de rusinea si tupeul lui, noi, privitorii d