O gluma cu rinjet postum, de epitaf, spune asa: Brazilia va fi mereu o tara de mare viitor. Umorul exasperat al acestei observatii s-a nascut din logodna promisiunii cu dezamagirea.

Exista, intr-adevar, tari bizare si pitoresti care promit si uita, o iau de la cap si nu pot, reincep calauzite cu gind rau si stau pe loc, anuntind ca au planuri mari. Exista tari care nu-si vor viitorul. In acest tarim lunecos se gaseste, saturata de repetitii istorice, Romania. Daca masuram ce e de masurat, vom remarca lesne o forma activa si iscusita de repaus.

Da, tara a fost admisa in UE, pedaleaza economic decent, va forma, curind, cozi lungi la Ikea si se va pune, apoi, pe insurubat mobile. Atit. Caci realitatea politica e deja asamblata si dicteaza.

Doua evenimente-hublou au descris, recent, starea de fapt si de repaus pe care sta asezata inert nemiscarea romaneasca. Amindoua sint cazuri de inversiune fundamentala. Amindoua probeaza, iar, traditia romaneasca a simulacrului consimtit, capacitatea de a minti epopeic, senin si meschin, pina la sfarimarea integrala a adevarului.

In ambele cazuri, deformarea e un huliganism crincen care nu vine din afara, ci din interiorul spatiului democratic invins si anihilat. Vocile farsei: doi fosti securisti entuziasti, rasplatiti si dovediti pina la capat: Sorin Rosca Stanescu si Dan Voiculescu.

Primul a luat in primire vocatia firava a civismului romanesc si i-a sucit gitul cu o miscare de gainar, platit pe cap de pasare rezolvata. Acuzatia de plagiat indreptata impotriva lui Gabriel Liiceanu e atit de stupida, incit gindul din spatele ei trebuie sa fi fost altul. Si anume: frina, asfixia, conservarea lipsei de aspiratie pe care se cladesc nesiguranta si deznadejdea cetateneasca.

In numele acestor necesitati a preluat Stanescu misiunea excrementarii lui Liiceanu. Problema a