Ioana Batranu,pictura, Teatrul National , Galeria etaj 3/4 , 30 ianuarie-5 martie A trecut neobservata ultima expozitie a Ioanei Ba­tra­nu. Numarul imens de lucrari (peste 230, dintre care unele de patru metri lungime!) nu a ajutat cu nimic. Chiar cand e mare, pictura are acum o vizibilitate mica. Si asta pentru ca arata si spune lucruri care pot fi, dar care la fel de bine pot sa si lipseasca. Pare o experienta datata, ce pune o singura problema: cum sa te debarasezi de ea? Cei mai multi se dispenseaza de ea ignorand-o, atat ca mijloace (panza si culoarea), cat si ca scop (atingerea unor dimensiuni intime, altfel evanescente). Acestia umbla cu cablul de la mase la monitoare, fac proiecte si actiuni preocupate de dreptatea sociala si incalzirea globala. Altii se debaraseaza de ea practicand-o ca pira­terie, deturnand-o, facand-o slogan, ecran, maidan, pen­tru a scutura de pe ea zgura de sentimentalism si simbo­lism facil, liricoid si relicvoid. Chiar daca de pe pozitii diferite, si unii, si altii par a fi cazut de acord ca pictura, ca experienta pura, ireductibil picturala, este un gen con­dam­nat la neinsemnatate. Mai mult decat oricare alta, expozitia Ioanei Batranu trimite cu acuitate la aceeasi in­­trebare: ce semnificatie mai are nonsensul picturii acum? Demersul, progresul, migrena Ioana Batranu se numara printre cei mai putin sur­prin­zatori artisti actuali: ea picteaza ceea ce se picteaza in general in chiar felul in care se picteaza in general. Pic­teaza peisaje, interioare, figuri, cu o pensulatie groa­sa (fara a fi bogata), intr-un spirit traditional-modernist, un fel de postimpresionism cu nuante expresioniste. Interioarele sale suntmelancolice, gradinile utopice, iar figurile sunt papusi. Dar nici asta nu este iesit din co­mun. Subiectele sale sunt in chip vadit refugii ale in­terioritatii, spatii de reverie ale unui imaginar cald-anxios, atins de cultur