Scris cu E, numele Eliade se dispensează de prenume. După cum scris cu H, Heliade, el trimite invariabil la Ion Heliade-Rădulescu, la patronul modernizării noastre literare. Dacă Eliade descinde din Heliade, după o fantezie denominativă a înaintaşilor savantului, probabil că în cultură hazardul pur nu există: aşa cum Heliade-Rădulescu a împins aproape cu forţa literature valahă de la 1830 pe calea europeană, omonimul său de peste un veac avea să ofere cea dintîi contribuţie românească semnificativă în aria - pînă atunci extrem de restrictivă - a antropologiei filozofice universale.

Pentru destinul unui literat, un secol înseamnă enorm. Iar dacă secolul în discuţie a fost secolul XX, secol al ridicărilor şi al prăbuşirilor, al probelor morale dificile, uneori insurmontabile, atunci timpul se dilată şi mai tare. în aceste condiţii, centenarul naşterii unei personalităţi reprezintă, concomitent, istorie pură (secolul în cauză a modificat radical peisajul cultural), dar şi riscantul pariu al actualităţii: dacă opera cuiva rămîne vie atunci cînd autorul ei împlineşte o sută de ani, înseamnă că ea a reuşit să depăşească, prin valoare, un prag fundamental şi simbolic.

în în acest sens, exerciţiul comparării centenarelor mi se pare înalt-semnificativ. Anul 2007 marchează o sută de ani de la naşterea lui Pavel Dan şi Dan Botta, valori clasate şi tot mai limitate pe măsura trecerii timpului, e drept că şi din cauza scurtimii vieţii eroilor; acelaşi 2007 marchează o sută de ani de la naşterea lui Mihai Beniuc, personaj pe care am vrea să-l uităm cît mai repede, pentru că uitarea a rămas singurul serviciu real pe care i-l mai putem face. Prin comparaţie cu colegii săi literaţi, veniţi pe lume întîmplător în 1907, Mircea Eliade se detaşează cu forţă incomparabilă. Autorul Oceanografiei continuă să spună cititorului de astăzi adevăruri esenţiale, pe care trecerea tim