A existat pe vremuri o reglementare in cele mai neasteptate detalii, si anume despre serviciul servitorilor cu drepturi si obligatii de fiecare parte, stapan si servitor.

Fiecare servitor era obligat sa fie inregistrat la biroul de servitori administrat de Prefectura Politiei Capitalei si sa aiba asupra sa un libret de serviciu, asemanator buletinului de mai tarziu.

Odata cu angajarea servitorului, stapanul era obligat sa-i predea libretul la biroul pentru servitori, si sa treaca toate sumele de bani date drept salariu. Libretul era vizat in fiecare an si era valabil trei ani, dupa care putea fi eliberat altul. Cand servitorul parasea serviciul, stapanul sau angajatorul, cum se spune mai la moda azi, trebuia sa treaca observatiile privind purtarea servitorului in serviciul sau. In acceptiunea clasica, a anului 1940, servitor era acela "care pentru o simbrie sau indemnizare se indatoreaza a pune serviciile sale personale la dispozitia unei case, unei familii, unei autoritati, unui stabiliment de binefacere sau de utilitate publica, unei persoane, unui hotel, ori averii acestora, cu ziua, cu saptamana, cu luna, cu anul si pe mai mult timp". Pe cand servitoarele maritate legitim nu se puteau angaja fara autorizatia sotului, servitorii minori trebuiau sa aiba consimtamantul parintilor.

Stapanul era obligat sa-l trateze pe servitorul sau cu blandete, sa-i dea locuinta si hrana, ajutor in caz de boala, sa-i potoleasca salariul integral la timp; nu-l putea concedia fara motive temeinice cu anticipare, iar preavizul de 15 zile era platit de catre stapan.

Daca servitoarele de tot felul si doicile nu se puteau angaja fara autorizatia sotului, "pentru servitorii minori se va lua de asemenea consimtamantul parintilor sau al acelor persoane sub ingrijirea carora se gasesc". Servitorul era dator sa "faca toate serviciile pentru care a fost angajat, sa indep