Aşa e, o asemenea etichetă s-ar putea cu uşurinţă extinde peste aproape întregul context literar actual. Se publică, de o vreme încoace, tot mai mult şi mai atent faţă de legile promovării, din ce în ce mai atractiv pentru simţurile grăbite ale cititorului. Lucru firesc. La fel de firesc, dar mai puţin previzibil, e felul în care autorii încep să înţeleagă şi să înveţe din lecţia editorială. Avem volume construite riguros, puse fluent în pagină, dând seama despre un discurs extrem de unitar (în marginea tautologiei, uneori) şi de limpede. O scriitură care îşi câştigă deplina onestitate nu din motive estetice, ci din premise - să zicem - manageriale. Periculoasa şi sublima intuiţie a lui Ted Berrigan (The Business of Writing Poetry) pare să se generalizeze din carte-n carte.

Într-un fel sau în altul, cei doi poeţi la care mă voi referi în această cronică reprezintă, prin raportare la tendinţă, cazuri izolate. Mărci individuale. Şi, dacă nu m-aş feri de binarisme, poate chiar complementare. Ioan Flora şi Şerban Axinte sunt, aşadar, diferiţi prin tot. Volumele Intrarea în casă şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, în schimb, se dovedesc nişte perfecte împliniri ale voinţei autorilor.

Ultimul volum?

Deşi realizată şi apărută postum, antologia de "poeme bănăţene" Intrarea în casă a fost concepută în cea mai mare parte a ei de Ioan Flora. În cea mai mare parte, spun, şi nu întru totul, fiindcă am senzaţia că există undeva la mijloc un clivaj oarecum conjunctural: ceea ce se dorise a fi o selecţie tematică din poezia lui Flora, axată pe o inventariere de atmosferă nici tocmai geografică, nici tocmai antropologică sau existenţială, devine, cum-necum, un op omagial. Fiindcă nu văd, de pildă, de ce, între fragmente critice pertinente semnate de Laurenţiu Ulici, Ion Pop, Barbu Cioculescu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Grigurcu, Romul Munteanu, Eugen Simion,