Cîndva, mai demult, ştiam că "ochi compus" au insectele. Dar tot aşa, ochi în care se compune, aleasă pe citite, poezia, sînt antologiile. Pe teme, pe perioade, pe spaţii. Dintr-o vreme în care nu se vorbea, aproape deloc, nici de area studies, nici de period studies, prima jumătate a anilor '70, propun două asemenea cărţi: O sută de ani de sonet românesc, în selecţia lui Gheorghe Tomozei, şi Antologia poeziei franceze (de la Rimbaud pînă astăzi), întocmită de Ion Caraion şi Ovid S. Crohmălniceanu.
Antologia lui Tomozei, apărută în '73, la Albatros, e format cartonat, cu supracopertă nehotărîtă între mov şi roz, dintr-o colecţie de semi-lux (la timpul ei, cred că era chiar lux de-a binelea...), cele mai frumoase poezii. Prefaţa, un mic studiu, neocolind deloc tradiţia europeană a sonetului, începe cu Sonetul sonetelor, al lui Sainte-Beuve (mai plăcut, se vede, ca biograf de specie literară, decît ca biografist), în traducerea lui Tomozei, şi se opreşte la Victor Eftimiu şi la cele o mie de sonete ale lui. Sonetul românesc, însă, se numără de la Eminescu, deşi primul pe care-l reţine Tomozei în antologie este Către planeta mea, al lui Asachi. Şi n-ai decît să descoperi, răsfoind mai încolo, un Macedonski tandru şi un Coşbuc ironic, muşcător, ba chiar puţin epigramist: "De-a scris numai trei rînduri sub nume el şi-a pus/ Şi diploma, subscrisă altcum de vrun Gambrinus/ Iar de-ai vorbit cu dînsul sînt sigur că ţi-a spus// De zece ori că-i doctor în cosinus şi sinus./ Şi te-ai convins! Prostia e uneori un plus/ Al minţei, însă mintea lui X e proastă-n minus."
Spaţiu larg, cum se cuvine, pentru Mihai Codreanu şi ale sale Statui. Incredibila varietate pe care o duc, "administrate" după plac, versuri al căror număr trece doar puţin de-o duzină, şi de care te convinge o antologie în secţiune printr-o familie, e evidentă alăturînd două sonete de Codreanu. Cel de
